În plină zi...

În plină zi, când raze de lumină
Ne vor privi, cu mare drag, prin geam,
Mi te vei da, voioasă și senină,
Știind că vrerea-mi este să te am.

N-ai să te vrei altfel, sub nici o formă,
Trupu-ți arzând se va preface-n foc,
Și-așa vei ști dorința mea enormă
De-a fi doar noi, un pat, și-al vieții joc.

Pe coapse mâna-mi se va face clipă
Ce-o vei dori a nu dura prea mult
Numind orice altceva doar risipă
Ce adâncește pântecu-n tumult.

Fără să-ți pese vei lăsa privirea,
Când sânii-ți gurii mele s-or jertfi,
Să mă îndemne pierderii cu firea,
Și drumul căutării-mi vei opri.

De-atunci încolo, multe amănunte
Ne vor afla într-un de-a pururi tot
Împodobind cu stele a ta frunte,
Dându-ți motiv de jertfă sau complot.

Sensuri și fapte infinit de multe,
Te vor descrie ca și mod de-a fi,
Cerându-ți să-ți lași sufletul s-asculte
Că tu ești dar născut a dărui.

Te vei tot vrea în mare ascultare,
Simțindu-mă în tine rămânând,
Denominând a faptelor urmare
Printr-un cuvânt uitat a fi și gând.

Întredeschișii ochi, și-a lor dorință
Fi-vor în fapte rug arzând încins
Ca judecata fără de sentință
Ce nu dă voie cărții la cuprins.

În plină zi, în miez de primăvară,
Te vei renaște dintr-al tău trecut.
Recunoscând ce mult prea grea povară
Ți-ai pus crezând că totul ți-i știut.

Trepte de timp

Pe-o margine de vânt mai stau și-ascult,
Cum stelele se strâng pe lângă lună,
Și povestesc de-al lumilor tumult,
De multe ori uitând să mai apună.

Sub pleoapa nopții, visele se-ascund,
Venind din depărtări ori de aproape,
Și-n mod tacit voit se-ntrepătrund
Cu vremuri care vor să le îngroape.

Între abis și Cerul mult înalt
Timpul se face pas peste o clipă,
Crezându-se mereu un celălalt,
Ce nu-și mai are trecerea în pripă.

Și-ntre Pământ și neguri de abis,
Eternitatea-i clipă ce așteaptă
Multiplul echilibru indecis
Spre a se ști de-i tobogan sau treaptă.

Pe scări de timp, ce par fără sfârșit,
Se lasă frântă inima-n tăcere,
Tot căutând, pe prag de infinit,
Un leac pentru o viață în durere.

Despre iubire

Iubirea n-are timp de amănunte,
Nici vârstă nu își vrea, nicicum, avea,
Și nici nu știe cum să se încrunte
Ci doar trăirii timp destul își vrea.

Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
Nu-i dă motiv de-a nu rămâne mut
De multele-i pretenții se lipseşte,
Lăsându-l să învețe c-a trecut.

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Nici cum fațade poate nuanța,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Ci doar, rapid, s-o poată dezgheța.

Prezentul e un tot, cu anvergură,
Chiar și-n detaliu e un tot firesc,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură,
Redefinind modelul omenesc.

Nu stă să afle oameni după nume,
Nici faptelor un înțeles a da,
Și nici ce spune despre ea o lume
Ci doar, prin tot, pe om a-l înălța.

Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Având o țintă, nicidecum un plan,
Trecând până și dincolo de moarte,
Trădând, subtil, trăirile în van.

Iubirea n-are timp de amănunte,
Și nici nu știe cum să se încrunte,
Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
De multele-i pretenții se lipseşte,

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Prezentul e un tot, cu anvergură,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură.

Nu stă să afle oameni după nume,
Și nici ce spune despre ea o lume,
Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Trecând până și dincolo de moarte.

Dimineața de viscol

Ninge iubito... ninge... viscolește...
În casă-i cald, afară-i mult prea frig...
Te văd în pat și gându-mi se oprește,
De-ar fi să plec, nu am nici un câștig.

Sânii-ți tresar, dorinței dau de știre
Că-ți ai deja ispita vieții vis,
Și că te știi motiv de-a mea pornire,
De-a tot deschide porți ce s-au închis.

Ochii-ți închiși mă-ndeamnă să n-am teamă,
Să nu mă vreau, la drum de zi, plecat,
Că pântecul, nerăbdător, mă cheamă,
Spre nemurire să mă las purtat.

Îți văd piciorul tresărind a vrere,
Și nu mă pot opri să ți-l mângâi,
Dar nici să mă opresc nu am putere,
Să-ți cer, în visul nopții, să rămâi.

Multa zăbavă nu îmi stă în fire,
Știind că nu mă vrei în timp pierdut,
Chiar rostul dezvelirii-ți cu grăbire
Îmi e, prin tălmăcire, cunoscut.

Încet, încet, te vrei venind sub mine,
Și sânii pradă gurii mele-i dai,
Când mâna nu mai pot a mi-o abține
Să-ntredeschidă poarta înspre Rai.

Nici nu îmi pasă dacă timpul trece,
Al tău mă las, uitând orice cuvânt,
Mi-e parcă bucurie vremea rece,
Surprins de-al relevanțelor avânt.

Când liniștea în juru-ne se lasă,
Ți-aud zvâcnirea pântecului gol,
Ce-mi pare șoaptă care se revarsă
Ca unduirea unui râu domol.

Îți prind din zbor privirea greu fugară,
Când n-am motiv altceva să mai văd,
Nici albul înghețat care, afară,
Mânat de vânturi, e deja prăpăd.

De-aș vrea să plec n-aș ști de ce-aș pleca,
Doar ca să am de unde reveni,
Și-n zori de zi să pot adjudeca
Încă un clar motiv de a trăi.

Corolar fără risipă

Ai fost cândva o clipă de speranță,
Când timpul nu-și avea, trecând, motiv,
Când nu-mi găseam nici gând de cutezanță,
Și mă vroiam imbold ultimativ.

Într-un normal, firesc, fără risipă,
Sânii-ți în palma-mi zorii i-au lăsat,
Simțind a fi predestinata clipă,
Prin rostul faptei visul ne-am urmat.

Nici un motiv de searbădă tăgadă
N-ai vrut să am și nu ai vrut să ai,
Lăsând-mi ochii ochii să ți-i vadă
Când înspre Ceruri tainic te-nălțai.

Toată vibrai și pântecul, ca floarea,
Mi-era dorinței mele orizont,
Punându-mă să uit încrâncenarea
Luptei cu focul pe al vieții front.

Mă arătam grăbit, cu îndrăzneală,
Să facem rostul faptei împlinit,
Să mi te lași, privirii mele, goală,
Simțindu-mă, de trupu-ți, ispitit.

Și într-a zilei, limpede, lumină,
Când sânii ți-i simțeam sub piept striviți,
Vedeam privirea, caldă și senină,
În ochii-ți, de nesomn, prea obosiți.

Mă căutai, strângându-mă-ntre coapse,
Teamă să n-am, să vreau să zăbovesc,
Ca-n clipa întregirii prin sinapse,
Să fim un corolar Dumnezeiesc.

Erai a mea, eram al tău... și-n tine
Mă duplicam cu sens generativ,
Știind că toate au motiv în sine
Și clipa are rost imperativ.

Simțeam trăiri în pântecu-ți fierbinte,
Dorindu-mă de timpuri opritor,
Și uitător al marilor cuvinte,
Cutezător, mai mult cutezător.

Mi-era, plecarea-n grabă, iminentă,
Plecam în lumea mea de om pierdut,
Dar devenisei clar omniprezentă,
Și viitor erai, n-aveai trecut.

Te ridicasei și pășeai agale...
Eram, din nou, mai mult ca ispitit,
Mi te-arătai să știu că-mi ești o cale
Spre viața ce o am de împlinit.