Monday, January 16, 2017

Dimineața de viscol

Ninge iubito... ninge... viscolește...
În casă-i cald, afară-i mult prea frig...
Te văd în pat și gându-mi se oprește,
De-ar fi să plec, nu am nici un câștig.

Sânii-ți tresar, dorinței dau de știre
Că-ți ai deja ispita vieții vis,
Și că te știi motiv de-a mea pornire,
De-a tot deschide porți ce s-au închis.

Ochii-ți închiși mă-ndeamnă să n-am teamă,
Să nu mă vreau, la drum de zi, plecat,
Că pântecul, nerăbdător, mă cheamă,
Spre nemurire să mă las purtat.

Îți văd piciorul tresărind a vrere,
Și nu mă pot opri să ți-l mângâi,
Dar nici să mă opresc nu am putere,
Să-ți cer, în visul nopții, să rămâi.

Multa zăbavă nu îmi stă în fire,
Știind că nu mă vrei în timp pierdut,
Chiar rostul dezvelirii-ți cu grăbire
Îmi e, prin tălmăcire, cunoscut.

Încet, încet, te vrei venind sub mine,
Și sânii pradă gurii mele-i dai,
Când mâna nu mai pot a mi-o abține
Să-ntredeschidă poarta înspre Rai.

Nici nu îmi pasă dacă timpul trece,
Al tău mă las, uitând orice cuvânt,
Mi-e parcă bucurie vremea rece,
Surprins de-al relevanțelor avânt.

Când liniștea în juru-ne se lasă,
Ți-aud zvâcnirea pântecului gol,
Ce-mi pare șoaptă care se revarsă
Ca unduirea unui râu domol.

Îți prind din zbor privirea greu fugară,
Când n-am motiv altceva să mai văd,
Nici albul înghețat care, afară,
Mânat de vânturi, e deja prăpăd.

De-aș vrea să plec n-aș ști de ce-aș pleca,
Doar ca să am de unde reveni,
Și-n zori de zi să pot adjudeca
Încă un clar motiv de a trăi.

No comments:

Post a Comment