Friday, February 24, 2017

Demers de dor

Mi-e dor de-aţi spune multe
din cele ce n-am spus,
Gândind că nu e vremea
pentru cuvinte-n plus,
Acum, când eşti departe,
mă doare c-am tăcut,
Şi de atâtea gânduri,
în ele am căzut.

Nu prea mai am cuvinte,
le simt deja confuze,
Vor doar să te găsească,
să poată să se scuze,
Că s-au vândut tăcerii,
că n-au avut putere
Să nu se mai ascundă
sub faldul de durere.

Mă-ncumet să te caut
pe undeva prin cer,
Prin umbre de-ntuneric
şi valuri de mister,
Păşesc prin lumi astrale,
sperând să te găsesc,
Eşti visul ce separă
absurdul de firesc.

Şi-aş vrea găsi o cale
să pot și înţelege
Secretul întâmplării
ce-i mai presus de lege,
Prin taina nemuririi,
iubirii fără moarte,
Să-mi fie desluşită
plecarea ta departe.

Te ştiu având curajul
de-a alerga prin veac,
De-a căuta prin toate,
de-a fi tu însuţi leac,
Mirajul ce-mi dezleagă,
în taină, orice gând,
Şi-mi dă odihnă nopţii
când mai adorm plângând.

Mi-e dor de-a ta privire
ce căuta spre stele
Când îţi lăsai speranţa,
tacit, dorinţei mele,
Şi nu-ţi lăsai cuvântul
strivit între nuanţe,
Punând în rugăciune
reale circumstanţe.

Chemarea-mi e aceeaşi,
speranţele la fel,
În multa-mi aşteptare
acum mă mai înşel,
Când timpul scrie pagini,
eu stau, şi scriu un vers
Mergând spre înainte,
într-un firesc demers.

No comments:

Post a Comment