sâmbătă, 13 mai 2017

Cuminte-n pace

În noaptea asta o să facem pace,
Ne vom gândi mai mult la viitor,
Că şi furtuna drum de ducă-şi face
Mutându-se-ntr-un alt, tihnit, decor.

N-am să mă las cuprins de pasiune,
Oricât va fi să simt că eşti de foc,
Chiar de-am s-o fac ca şi diversiune,
Am să-ţi cedez întâiul pas de joc.

Ai să mă vezi că pot să stau cuminte
Oricât va fi şi eu să mă-nfierbânt,
Ştiindu-te dormind fără veştminte
Şi mă atingi voind să-mi dai avânt.

Ceru-i senin, dar vântul tot nu tace,
Focul în sobă vrei să îl aprind,
Şi voia-ţi fac, e ceva care-mi place,
Că dezvelită te voieşti dormind.

Din vis te-aud că îmi şopteşti cuvinte,
Şi înțeleg ceva: profund, domol,
Stele de foc îmi readuc în minte
Că mi-am propus un absolut control.

Nimic nu văd, de parcă-n jur e beznă,
Când între coapse-ţi mâna îmi cobor,
Iar tu cu talpa, îmi aşezi pe gleznă
Îndemnul faptei, tainicul fior.

Pe buze sânii poposesc o clipă,
Când mâna-şi face cale de mijloc,
Şi înţeleg să nu mai fac risipă,
Îţi este dor şi dor îmi e de joc.

Aş fi cuminte, însă-i o prostie,
De-aşa prostie nu pot fi convins,
Eşti nopţii floare albă din câmpie
Şi-ntre petale focul s-a aprins.

Nici n-am motiv să spun că eşti ispită,
Prea ţintuit mă simt de un îndemn
Ce-mi face hotărârea ilicită,
Şi gândul păcii absolut nedemn.

Cu minte sunt, chiar dacă nu cuminte,
În joc mă prinzi, şi chiar îţi dau curaj,
Şi-i parcă iar furtună, sau, mă minte
Mult prea realul faptelor tangaj.

Sânii mă ard, şi-ţi ai pe buze şoapte
Ce mă aruncă, vreau, nu vreau, în vis,
Las la o partea pacea, trec la fapte,
La tine-n pântec intru-n paradis.

sâmbătă, 6 mai 2017

Dubiu în vârstă

Ani, câţi am, eu spun, de multe ori,
Printr-un fel de logică primară,
Teamă însă-mi e că mari erori
Prin această spusă fac s-apară.

Cu destule dubii le răspund
Celor ce încearcă să compare
Mersul meu, alert însă profund,
Cu mereu dorinţa de schimbare.

Am tendinţe să mă simt bătrân
Mult mai mult decât o simplă viaţă,
Ziua-n zori, când caut să amân
Mult prea hrăpăreaţa dimineaţă.

În nu ştiu care timp, atunci, mă duc
Şi, printre gânduri care-mi dau năvală,
Acestui biet ce sunt, îi readuc,
Un argument cu sens de verticală.

Mă-ndatorez la tot ce-am învăţat,
Când nu mai am prin lume altă cale,
Când cerului ce pare-ntunecat
Îi dau nuanţe, oarecum, reale.

Şi fapte trec, şi alte fapte vin,
Coincindenţa-mi pare o-ntâmplare
În care argumentul e divin
Iar fapta-şi are formă de tipare.

Şi iar, câți ani mai am, nu pot să ştiu,
Deducţia mă scoate din modele,
Că nici nu pot gândi că-i prea târziu
Să pot urca, cu pas bătut, spre stele.

Sfidez principii şi sfidez păreri,
Sfidez chiar şi dovezi fără greşeală,
Fără să cred în nu ştiu ce puteri,
Ori în ceva tocmit cu socoteală.

Încerc şi eu să mă conving să cred
Că vremea ce-o trăiesc e prima dată,
Şi că se vrea şi ea cu mers biped,
Uitând de altceva, de altădată.

Adun şi scad, şi înmulţesc, şi-mpart,
Şi calculul mă scoate din sărite,
Nici nu mai ştiu de-i ceasul vieţii spart
Sau are mecanismele-nvechite.

Dar nici un calcul nu îmi dă exact,
Rezultă perioade nesfârşite,
În care, judecând în mod abstract,
Încap valori de-a dreptul infinite.

Rămâne doar să spun că sunt bătrân,
Trăind mereu o altă tinereţe,
Şi că de-a pururi un bătrân rămân,
Şi-ntineresc mereu la bătrâneţe.

Cât de bătrân, sau cât de tânăr sunt,
Nu ştiu cum pot să aflu, să se ştie,
Nici cum să am un minim amănunt
Ce-mi poate fi atribuit doar mie...