Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi fi-vei, tu, femeie
Motiv ca ani de versuri să-ţi închin.
Idei destule vin dintr-o poveste
Pe care în curând o vom trăi,
O las acum să fie ca o veste,
Cu adevărul ei de zi cu zi.
Ne vom plimba, rătăcitori, prin ploaie,
Dar vântul o să fie cam obraznic,
Simţindu-ţi sânii-n mare vâlvătaie,
Te va-nvăţa să vrei să le fiu paznic.
De bluza ta, subţire, n-o să-i pese,
De ea va vrea să-i vadă părăsiţi,
Ca neavând soluţii pe alese,
Să-i laşi de palma mea acoperiţi.
Când nasturii va vrea să ţi-i descheie,
Cu gândul c-ai să-l laşi, ca-ntâi venit,
Îţi vei avea năstruşnica idee,
De-ai spune că se-arată obosit.
Iar ploaia, brusc, va fi a ta complice,
Şi se va face ea a-mi da motiv
De-a mă-ntreba de nu a-i vrut a-mi zice
Că-i timpul să devin intempestiv.
Atunci va fi, fără să treacă vreme,
Să-ţi mângâi trupul ud, să-l simt arzând,
Grăbindu-te să treci peste dileme,
Întâiei noastre clipe aripi dând.
Nici timpul nu va vrea să se mai piardă,
Nici tu să-l pierzi, fugind mereu în vis,
Şi-mi vei şopti că eşti capitulardă,
C-am cucerit tărâmul interzis...
Sfârşită-n noapte, ploaia trecătoare
Va dovedi că teama ne-a învins,
Făcând din tine lacrima de soare
Ce focul vieţii-n mine-a reaprins.
Şi fi-vor nopţi apoi, cu lună plină,
Când îţi voi fi profund, neinterzis,
Părtaş şi martor clipei de lumină
Când te vei şti ajunsă-n paradis.
Nu ai nevoie, vieţii, de-o poveste,
Lasă să fie totul cum a fost,
Cumva surprinzător, deşi anost,
Că vorba-ţi, din greşeală, ţi-a dat veste.
Pe drumul meu, din plină zi, spre seară,
Deja ştiam că-i timpul să ajungi
O clipă ne-mpăcarea să-ţi alungi
Ca să poţi şti ce-i lacrima de ceară.
Şi am ajuns, găsind o aşteptare
Ce se părea a fi fără temei,
Dar şi contrare gânduri şi idei
Puse mereu sub semn de întrebare.
Nici timp n-aveam, nici nu era nevoie
Să nu-ţi arăt că visele-ţi se-ascund
Şi-i vremea de intrare, clar profund,
Acolo unde-ai zice că nu-i voie.
O clipă doar ţi-ai încordat privirea,
Apoi ai înţeles că am intrat
În orizontu-ţi prea neîmpăcat
Cu tot firescul ce ţi-l dă trăirea.
Cerul întreg, în zodie de foc,
Îţi arăta că-n tine coborâse
Miezul de noapte care hotărâse
Să nu se treacă, să mai stea în loc.
Dădeai avânt şi îţi luai avânt,
Asta doreai, vibra întreaga-ţi fiinţă,
Încă duceai războaie în conştiinţă,
Dar te-ncredeai în liberu-mi cuvânt.
Primind dădeai ce dar ştiai că eşti,
Nicicum, la fapte, nu te-ai vrut zgârcită,
Şi chiar când ziua se-arăta grăbită
Vedeam ce vis gândeai să-ţi împlineşti.
Parcă ţi-ai vrea, ce ai trăit, uitat,
Trecută zici că e destulă vreme,
Pui adevărul printre anateme
Deşi îl ştii, de-a pururi, neschimbat.
Mi te-ai oprit la margine de noapte,
Făcându-mă să mă opresc din drum,
Din mersul printre valuri mari de fum,
Şi nori de gânduri destrămaţi de şoapte.
Păreai venind din mijloc de pădure,
Cel necălcat de-al omului cuvânt,
Al celui ce nimic are sfânt
Ci doar idei absurde şi obscure.
Nu prea puteam să spun că eşti naivă,
Ba chiar tăcerii i-am propus un târg,
Să înflorescă, ori să dea în pârg,
Ca să-ţi ascult privirea sugestivă.
Simţeam în mine semne de-ntrebare,
Ce îmi dădeau ideilor îndemn,
Ca să-ţi declar, retoric şi solemn,
Că-ţi simt cuvântul vis de înălţare.
Priveam în gol neînceputa clipă
A nopţii ce vroia să aibă rost,
Lipsindu-mă pe mine, cel ce-am fost,
De grabă şi idei înspre risipă.
Vroiam, firesc, măcar a te atinge,
Ca să-nţeleg de ce, spre viitor,
Mi-erai, palpabil, gând întregitor
Şi foc ce nici potopul nu-l va stinge.
Mi-ai înţeles, fără s-aştept, dorinţa,
Ba chiar ai pus, direct, încă un pas,
Aşa că prea puţin mi-a mai rămas,
Să ştiu că mi te-ai dat cu toată fiinţa.
Din margine de noapte, miez de noapte
În umbra neştiinţei am lăsat,
Iar timpul vrerii noastre ni s-a dat,
Ca loc să ai, de lacrimi şi de şoapte.
Citeam privirea-ţi... Valuri de lumină
Mă-ncurajau să nu dau înapoi,
Să ne lăsăm urmării amândoi,
Nevinovaţi, oricât am fi de vină.
Vis împlinit aveai, întâia oară,
Şi învăţai, să știi că e altfel
Al zilei şi al nopţii gând fidel,
Altfel decât credeai odinioară.
În zori de zi vedeam că ești schimbată,
Erai, cu totul alta decât ieri,
Din tot ce s-a-ntâmplat ţi-aveai puteri,
A-mi vrea, orice durere, alinată.
Îmi depănai poveşti, din presimţire,
Despre ce ştii că dat va fi să faci...
Şi-n ochi vedeam un munte de iubire...
Abia puteam să-ţi spun ce mult îmi placi...
Picioru-i gol, şi ţi-l străbat uşor
Simt palmele arzânde, mă-ncălzesc
Şi-ţi simt, pe coapse, tremurul de dor
De nici nu pot gândi să mă opresc.
Sânii-ţi tresar în palme când îi prind,
Iar pântecul, uşor, e arcuit,
Sedus de vis, fireşte, mă aprind,
Şi-mi dau motiv să fiu, normal, grăbit.
Petalele-ţi deschizi, le simt, încet,
Şi rezonezi cu fiecare gest,
Dorinţa-i, clar, de un profund complet,
Desăvârşită formă de protest.
De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îţi străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac...
Ceea ce simţi nu are precedent.
Şi-apoi devii esenţă de mister,
Ce-i iar, şi iar, mirific, chemător,
Să iau dorinţa ta un sfânt reper
Ca să devin, pe loc, nemuritor.
Atât de scurte-s clipele în doi,
Pe faţă rar se dau, doar în trăiri
Se definesc cu sens de vremuri noi,
Înaripând dorinţe şi simţiri.
Mi se lipesc iar buzele pe sâni,
Şi-ţi văd piciorul care-mi face loc
Ca nici n-ai timp porniri să-ţi tot amâni,
Şi nici să vezi, că ard, degeaba-n foc.
Mă simţi, te simt, îţi sunt şi-mi eşti motiv,
De a ne fi-ntrebare şi răspuns,
De-a ne dori mereu imperativ,
Fără-a ne fi o faptă de ajuns.
Prin mine trec noian de amintiri,
Atâtea clipe pline de iubire,
Cum m-ai dorit în marea mea pornire,
Vânând speranţa primei nemuriri.
Un vers cu rima dură, amărui,
Ţi-am dăruit pe-o margine de seară,
Când dat a fost, a nu ştiu câta oară,
Să-mi am oglindă ochii tăi căprui.
Zvoneam atunci porniri de pas în doi,
De regăsiri ca suflete pereche,
Ce cândva, într-o lume foarte veche,
S-au dăruit, spre vremuri de apoi.
Şi-n noua zi, în prag de răsărit,
Când umbra noapţii devenea ascetă
Spre orizont, suavă şi discretă,
Luna mergea, şi ea, spre asfințit.
Şi-mi amintesc... deja eram avar
Frenetic exploram, cu bucurie,
Şi sete, un crâmpei de fantezie,
Că trecem de al lumilor hotar.
Nici tu n-aveai, în gând, să mă opresc,
Îmi aminteai de mersul înainte,
Şi îmi şopteai că e de luat aminte,
Cât de real e simţul omenesc.
De-atunci şi timpul stă încremenit,
Şi ţine chiar şi visul la răscruce,
Când vrea pe alte drumuri a mă duce
Ori când mă las în gânduri poticnit.
