Thursday, October 19, 2017

Vântul, ploaia, tu...

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi fi-vei, tu, femeie
Motiv ca ani de versuri să-ţi închin.

Idei destule vin dintr-o poveste
Pe care în curând o vom trăi,
O las acum să fie ca o veste,
Cu adevărul ei de zi cu zi.

Ne vom plimba, rătăcitori, prin ploaie,
Dar vântul o să fie cam obraznic,
Simţindu-ţi sânii-n mare vâlvătaie,
Te va-nvăţa să vrei să le fiu paznic.

De bluza ta, subţire, n-o să-i pese,
De ea va vrea să-i vadă părăsiţi,
Ca neavând soluţii pe alese,
Să-i laşi de palma mea acoperiţi.

Când nasturii va vrea să ţi-i descheie,
Cu gândul c-ai să-l laşi, ca-ntâi venit,
Îţi vei avea năstruşnica idee,
De-ai spune că se-arată obosit.

Iar ploaia, brusc, va fi a ta complice,
Şi se va face ea a-mi da motiv
De-a mă-ntreba de nu a-i vrut a-mi zice
Că-i timpul să devin intempestiv.

Atunci va fi, fără să treacă vreme,
Să-ţi mângâi trupul ud, să-l simt arzând,
Grăbindu-te să treci peste dileme,
Întâiei noastre clipe aripi dând.

Nici timpul nu va vrea să se mai piardă,
Nici tu să-l pierzi, fugind mereu în vis,
Şi-mi vei şopti că eşti capitulardă,
C-am cucerit tărâmul interzis...

Sfârşită-n noapte, ploaia trecătoare
Va dovedi că teama ne-a învins,
Făcând din tine lacrima de soare
Ce focul vieţii-n mine-a reaprins.

Şi fi-vor nopţi apoi, cu lună plină,
Când îţi voi fi profund, neinterzis,
Părtaş şi martor clipei de lumină
Când te vei şti ajunsă-n paradis.

No comments:

Post a Comment