Thursday, March 1, 2018

Tăcere de iubire

Nu-ți mai spun nimic... Orice aș spune,
E prea puțin din cât aș vrea să spun,
Că vieții-mi ești mai mult decât minune,
Ca semn de alte vremuri și drum bun.

Mirarea-mi este, chiar așa, prezentă,
Oricât îmi sunt din gândul meu absent,
Că-mi ești o motivare elocventă
În tot absurdul meu prea evident.

Cuvinte îmi găsesc, dar prea puține
Cuprind, concret, întregul orizont,
Par uneori sărace, clandestine,
Să le rostesc îmi par mai mult afront.

Asimptomatic știu că sunt de vină,
Cuvinte mari nu mai să mai rostesc,
Chiar dacă văd, ca ziua, pe lumină
Că tac, voind să spun că te iubesc.

Mi-ai dat și-mi dai motiv de profunzime,
De-a trece de-al privirii fad hotar,
Negându-mi căutări prin antonime
Spre relevarea gândului hoinar.

Adun, cumva, frânturi de amănunte,
Și le învăț să spună cât mai mult,
Lăsându-le, de vor, să se confrunte
Cu al trăirii, generos, tumult.

Când faptele nu vor să se implice,
Făcând, dintr-un nimic, ceva de preț,
Te simt fiind cu gândul meu complice
Și îmi permit să fiu mai îndrăzneț.

Tot îndrăznind, îți spun că ești divină,
Lăsându-te să știi că te doresc,
Că-mi am tăcerea ca subiect de vină,
Dar tac, voind să spun că te iubesc.

No comments:

Post a Comment