La miezul nopţii,-n cumpăna de ani,
Când timpul încerca să se-ntârzie,
Ne-am fost, o clipă, vieţii artizani
Trăind-o ca şi pură fantezie.
Te-ai îmbrăcat în roşu... N-am putut,
Privindu-ţi lunecarea graţioasă,
Să-mi amintesc c-avem deja trecut,
Şi să m-abţin să spun că eşti frumoasă.
Pe portativul trupului flămând,
Privirea-mi, mai într-una, se-avânta,
Găsind dorinţa-n valuri fremătând,
Oprindu-mă pe gânduri a mai sta.
Iar când, trecându-ţi mâna peste sâni,
Simţeam văpaia focului arzândă,
Ştiind că-n pântec gândul ţi-l îngâni,
Văzându-mi aşteptarea stând la pândă.
Zvâcnea în tâmple sângele proscris
Şi coapsele-ţi, sub mâna în cădere,
Ce mă-ndemnau s-arăt că sunt decis
Să descriptez cifratele-ţi mistere.
Cândva, ți-am zis în roşu să te-mbraci,
Roşul râvnit de marea pasiune,
Şi-n noaptea-aceea, dat ţi-a fost s-o faci,
Stârnind pornirea-mi spre perfecţiune.
Ţi-am aşternut pe sâni un vis plăpând,
Dar sidefiul pântecului moale,
M-a-mpins spre faptă, conştientizând,
Concretul clipei creaţionale.
Nici eu, nici tu, nu ştim ce-a mai urmat,
Când clipa nopţii s-a lăsat convinsă
Şi sub lumini de focuri n-a-ncetat
În jocul nostru să se ştie prinsă.
Doar ne-am trezit pe prag de zori de zi,
Îmbrăţişaţi de-a nopţii-mpreunare,
Deja datori spre ani ce vor veni
Cu un motiv de vis şi înălţare.
