Trepte de timp

Pe-o margine de vânt mai stau și-ascult,
Cum stelele se strâng pe lângă lună,
Și povestesc de-al lumilor tumult,
De multe ori uitând să mai apună.

Sub pleoapa nopții, visele se-ascund,
Venind din depărtări ori de aproape,
Și-n mod tacit voit se-ntrepătrund
Cu vremuri care vor să le îngroape.

Între abis și Cerul mult înalt
Timpul se face pas peste o clipă,
Crezându-se mereu un celălalt,
Ce nu-și mai are trecerea în pripă.

Și-ntre Pământ și neguri de abis,
Eternitatea-i clipă ce așteaptă
Multiplul echilibru indecis
Spre a se ști de-i tobogan sau treaptă.

Pe scări de timp, ce par fără sfârșit,
Se lasă frântă inima-n tăcere,
Tot căutând, pe prag de infinit,
Un leac pentru o viață în durere.

Despre iubire

Iubirea n-are timp de amănunte,
Nici vârstă nu își vrea, nicicum, avea,
Și nici nu știe cum să se încrunte
Ci doar trăirii timp destul își vrea.

Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
Nu-i dă motiv de-a nu rămâne mut
De multele-i pretenții se lipseşte,
Lăsându-l să învețe c-a trecut.

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Nici cum fațade poate nuanța,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Ci doar, rapid, s-o poată dezgheța.

Prezentul e un tot, cu anvergură,
Chiar și-n detaliu e un tot firesc,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură,
Redefinind modelul omenesc.

Nu stă să afle oameni după nume,
Nici faptelor un înțeles a da,
Și nici ce spune despre ea o lume
Ci doar, prin tot, pe om a-l înălța.

Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Având o țintă, nicidecum un plan,
Trecând până și dincolo de moarte,
Trădând, subtil, trăirile în van.

Iubirea n-are timp de amănunte,
Și nici nu știe cum să se încrunte,
Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
De multele-i pretenții se lipseşte,

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Prezentul e un tot, cu anvergură,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură.

Nu stă să afle oameni după nume,
Și nici ce spune despre ea o lume,
Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Trecând până și dincolo de moarte.

Dimineața de viscol

Ninge iubito... ninge... viscolește...
În casă-i cald, afară-i mult prea frig...
Te văd în pat și gându-mi se oprește,
De-ar fi să plec, nu am nici un câștig.

Sânii-ți tresar, dorinței dau de știre
Că-ți ai deja ispita vieții vis,
Și că te știi motiv de-a mea pornire,
De-a tot deschide porți ce s-au închis.

Ochii-ți închiși mă-ndeamnă să n-am teamă,
Să nu mă vreau, la drum de zi, plecat,
Că pântecul, nerăbdător, mă cheamă,
Spre nemurire să mă las purtat.

Îți văd piciorul tresărind a vrere,
Și nu mă pot opri să ți-l mângâi,
Dar nici să mă opresc nu am putere,
Să-ți cer, în visul nopții, să rămâi.

Multa zăbavă nu îmi stă în fire,
Știind că nu mă vrei în timp pierdut,
Chiar rostul dezvelirii-ți cu grăbire
Îmi e, prin tălmăcire, cunoscut.

Încet, încet, te vrei venind sub mine,
Și sânii pradă gurii mele-i dai,
Când mâna nu mai pot a mi-o abține
Să-ntredeschidă poarta înspre Rai.

Nici nu îmi pasă dacă timpul trece,
Al tău mă las, uitând orice cuvânt,
Mi-e parcă bucurie vremea rece,
Surprins de-al relevanțelor avânt.

Când liniștea în juru-ne se lasă,
Ți-aud zvâcnirea pântecului gol,
Ce-mi pare șoaptă care se revarsă
Ca unduirea unui râu domol.

Îți prind din zbor privirea greu fugară,
Când n-am motiv altceva să mai văd,
Nici albul înghețat care, afară,
Mânat de vânturi, e deja prăpăd.

De-aș vrea să plec n-aș ști de ce-aș pleca,
Doar ca să am de unde reveni,
Și-n zori de zi să pot adjudeca
Încă un clar motiv de a trăi.

Corolar fără risipă

Ai fost cândva o clipă de speranță,
Când timpul nu-și avea, trecând, motiv,
Când nu-mi găseam nici gând de cutezanță,
Și mă vroiam imbold ultimativ.

Într-un normal, firesc, fără risipă,
Sânii-ți în palma-mi zorii i-au lăsat,
Simțind a fi predestinata clipă,
Prin rostul faptei visul ne-am urmat.

Nici un motiv de searbădă tăgadă
N-ai vrut să am și nu ai vrut să ai,
Lăsând-mi ochii ochii să ți-i vadă
Când înspre Ceruri tainic te-nălțai.

Toată vibrai și pântecul, ca floarea,
Mi-era dorinței mele orizont,
Punându-mă să uit încrâncenarea
Luptei cu focul pe al vieții front.

Mă arătam grăbit, cu îndrăzneală,
Să facem rostul faptei împlinit,
Să mi te lași, privirii mele, goală,
Simțindu-mă, de trupu-ți, ispitit.

Și într-a zilei, limpede, lumină,
Când sânii ți-i simțeam sub piept striviți,
Vedeam privirea, caldă și senină,
În ochii-ți, de nesomn, prea obosiți.

Mă căutai, strângându-mă-ntre coapse,
Teamă să n-am, să vreau să zăbovesc,
Ca-n clipa întregirii prin sinapse,
Să fim un corolar Dumnezeiesc.

Erai a mea, eram al tău... și-n tine
Mă duplicam cu sens generativ,
Știind că toate au motiv în sine
Și clipa are rost imperativ.

Simțeam trăiri în pântecu-ți fierbinte,
Dorindu-mă de timpuri opritor,
Și uitător al marilor cuvinte,
Cutezător, mai mult cutezător.

Mi-era, plecarea-n grabă, iminentă,
Plecam în lumea mea de om pierdut,
Dar devenisei clar omniprezentă,
Și viitor erai, n-aveai trecut.

Te ridicasei și pășeai agale...
Eram, din nou, mai mult ca ispitit,
Mi te-arătai să știu că-mi ești o cale
Spre viața ce o am de împlinit.

Curândul evident

Ceva ce-i evident nu pot să neg,
Nu pot să neg ceva ce-mi e ştiut,
Şi nicidecum ceva ce înţeleg,
Crezând nu-n viitor, ci în trecut.

Când fapta pare-a timpului real,
Deşi-i irelevantă ca prezent,
Nu mă mai tem să spun că e normal,
Ştiind că timpul nu-i prea consecvent.

De-aici, de unde sunt, te văd trecând,
Şi ştiu că fi-va, în curând, să treci,
Spre clipa ce, unindu-ne în gând,
Noi doi vom bate, muntelui, poteci.

Şi într-un tot, deja trăit, firesc,
Văd timpul ce va fi, pe înnoptat,
În care sânii-ţi goi am să-i privesc,
Crezând şi în iertare, şi-n păcat.

Din amintiri îmi vin, încă, idei,
Dar nu mai văd nimic din ce a fost,
Însă-mi rămâi, din multele femei,
Reper şi vis de-a mai avea un rost.

Te-am tot văzut trecând, de multe ori,
Când nimeni nu era în jurul meu,
Îmi eşti şi visului motiv, mereu,
Şi crez de rost speranţelor, în zori.

Iar trecerea-ți ce-o văd îmi este semn
Că e deja-ntâmplat tot ce va fi,
Şi ni se vrea trăirilor îndemn
De a-l lăsa, prin noi, a se-mplini.

Ploaia de noapte albă

Am să vin iubito, pe la tine,
Am s-ajung târziu, pe-nserat...
Ploaia prea puţin se va abţine...
Ne va fi îndemn de rod bogat...

Nu-ţi va fi ştiut mai dinainte,
Chiar nici eu nu am să ştiu nimic...
Gândul simt că, uneori, te minte,
Uneori, în gânduri, mă complic.

Vom trăi o noapte nedormită,
Plină de dorinţe şi trăiri,
Şi de ploaia, ce, deja grăbită,
Ne va înzidi în amintiri.

Doar trecut va fi de miez de noapte
Când vei şti de ce nu te-ai opus,
Şi prin îngânate, simple, şoapte,
M-ai făcut de vis să fiu sedus.

Pântecu-ţi va fi fără odihnă,
Însuşindu-şi rostul de altar,
Unde sufletu-mi găseşte tihnă
După-atâtea zbateri în zadar.

Ploaia va-nceta spre dimineaţă...
Către zori şi noi vom adormi,
Doritori de-a izbândi în viaţă,
Împăcaţi că nu putem muri.

Ziua ne va fi, ca-ntotdeauna,
Pusă-n seama traiului real,
Căruia-i plătim mereu arvuna
Tot sperând că intră în normal.

Şi-am să vin, la fel, şi altă dată,
Chiar în plină zi, cu cer senin,
Ca, având dorinţa împăcată,
Să-ţi dorești să vin şi să revin.

Pânda ca veghe

Când dormi văd frumuseţea că ţi-e treazǎ,
Şi-ţi luminează chipul între perne...
Îţi stau aproape armonii eterne,
Ce-n vise, ca trăiri, se conturează.

Stau în tăcerea mea, contemplativă,
Şi te privesc în somnu-ţi plin de pace,
Simţind dorinţa care se complace
A-mi fi, nemotivată, împotrivă.

Pornirile-mi, fireşte, stau la pândă,
Privindu-te cu lux de amănunte...
Uitând de tâmplele-mi deja cărunte,
Pe jar îmi e simţirea... şi crescândă.

În albul pur al patului tău moale,
Ca-ntr-un ocean cu valuri unduite,
De visul nopţii bine rânduite,
Văd coapsele, în întregime, goale.

Tăcerea-mi dă prilej de-a-mi spune-faţă
Că-mi amintesc mereu de prima noapte
În care ne-am vorbit mai mult în şoapte,
Despre întâia zi din noua viaţă.

Când dormi eşti mai frumoasǎ decât treazǎ,
Eşti îngerul speranţelor eterne,
Nuanţa sentimentelor materne
Ce încă lumea, vie, o păstrează.