Din când în când, noi

Dorinţă te-am simţit când te-am văzut,
Când m-ai privit, ţi-am devenit dorinţă,
Dar loc şi timp de fapte n-am avut
Şi ne-am lăsat seduşi de nevoinţă.

Ne-am zis că timpul e un ajutor
În a păstra esenţele de formă,
Şi a rămâne-n ochii tuturor
Respectuoşi de lege şi de normă.

Şi ne-am mai zis că-i gândul ispitit
De amintiri de-a dreptul înfrânate,
Ori e urmarea unui drum dorit,
Lipsit de rătăcirea prin păcate.

Dorinţele nu stau nicicum în loc,
Oricât ar fi să stea în aşteptare,
Neîmplinite duc spre nenoroc,
Spre decăderi şi chiar spre desfrânare.

În lumea ta eu sunt neînsemnat,
Să fii cu mine nu s-ar prea putea,
Dar spre a fi cu sufletu-mpăcat
Poţi fi, din când în când, amanta mea.

Ascunşi de ochi prea mult căutători,
Mult voitori de-a şti ce vor a crede,
Putem să fim, oricând, făptuitori
A tot ce, prin dorinţe, se-ntrevede.

Aşa fiind, putem trăi un vis
Ce lumea noastră nu ni-l mai permite,
Făcând, din pat, un tainic paraclis
Cu prea-măriri de clipe împlinite.

Putem să fim tot ce dorim să fim,
Seduşi, trăind, de-a faptelor urmare
Uitând că, zi de zi, pe mulţi minţim
Şi chiar pe noi, ucişi de repetare.

De lipsa ta

De ce-mi lipseşti mereu mă-ntreabă noaptea,
În orele în care nu adorm,
Sau mă trezesc tot căutând dreptatea
Unui motiv infim cu rost enorm.

Ţi-am scrijelit mesaje-n altă viaţă,
Pentru acum, când e firesc să ştii,
Că vechii amintiri tu-i eşti postfaţă,
Dar şi prefaţă marii-mi fantezii.

Eu am îmbătrânit citind în stele,
Milenii, să te naşti, am aşteptat...
Cât îmi lipseşti, întreabă-le pe ele,
Avea-vei multe, multe, de aflat.

Sau, poate, cumva îţi va spune marea
Când valurile-i bat la porţi, în stânci,
Sub norii ce-şi au rost de-a fi urmarea
Fierberii mari din apele adânci.

Şi vei afla că paşii-ţi nopţi aleargă,
Prinzându-le în cercuri mari de foc,
Dornici fiind din urme să mai şteargă,
Mult doritori de rost întru noroc.

Sau, vei afla, din vers de poezie,
Ceea ce n-ai să ştii, în nici un fel,
Nicicând căderea mea în gelozie,
Când toate s-ar părea că sunt altfel.

Dar nu vei şti, că n-ai, nicicum, de unde
Cum din orice, devii un nou motiv
De aşteptări înspre trăiri fecunde
Şi sens concret, mereu imperativ.

Ai însă marea şansă de-a-nţelege
Cât mie, om şi suflet, îmi lipseşti,
Că dincolo de omeneasca lege,
E viața cu diversele-i poveşti.

Cântec de foc aprins

Ascult un cântec vechi şi de demult,
Cântat, cumva, de sufletele noastre...
Şi tac... şi-s mut... ascult şi tot ascult,
Te-aud cântând în nopţile albastre...

Ţi-am spus că focul e deja aprins,
Fără de fapte nu se lasă stins,
Că e pornit de-al vieţii lait-motiv,
Şi nicidecum gândit demonstrativ.

Oricărui miez de noapte îi vei fi
Mare dorinţă de-a te tot privi,
Să nu pot eu, iar tu nicicum să vrei,
Nopţii să dăm un altfel de temei.

Te-aş dezbrăca, firesc, şi-n miez de zi
Să pot, de neoprit, în toate-a fi,
Şi mai apoi, la fel, pe înserat,
Să fie, ziua, zi cu rod bogat.

Mereu, târziu, în noapte, ai să-ţi faci,
Motive, întru tot să te dezbraci,
Intrând în rolul tainic şi sublim
A ceea ce-i firesc când ne dorim.

Şi fi-vor fapte ca în poezii,
Căci vine clipa, clară ca urmare,
Aşa se pare, dat îţi e să ştii,
Cum toată viaţa-ţi este în schimbare.

Eşti foc aprins şi foc vei fi oricum...
Şi focul arde... Nu se pierde-n fum,
Fumul se vede şi s-a vrut văzut,
Şi-n el s-au ars miraje din trecut!

Focul se stinge dacă e de stins,
De ce-l vrei stins, când el se vrea aprins?
Iubirii nu-i pui frâu prin simplul gând,
Nici vorbă grea de te trezeşti spunând...

Aştept să vrei să trecem peste prag,
Să-ţi fie drag şi să îmi fie drag,
Şi corolarul faptelor, firesc,
Să-şi aibă rost în rostul omenesc.

Încă odată-ntreb... şi asta fac...
Chiar dacă nu îţi e, deloc, pe plac,
Chiar dacă-ţi spui că sunt un pic nebun...
Când vei găsi normalul oportun?

Când fi-va şi motivul dovedit,
Iar timpul, adormit o să tresară,
Simţindu-ţi visul vrerii împlinit,
Vei alunga a gândului povară.

Amprentă de temei

Dezbracă-te, iubito, hai, încet,
Nu te gândi să ai vreun regret,
Nu te grăbi, avem destulă vreme,
De adevăruri n-ai de ce te teme.

Aşează-te-ntr-al nopţii pat îngust
Şi vino, mai aproape, să te gust,
Să simt strânsoarea coapselor fierbinte,
Ca să-mi doresc să merg tot înainte.

Iar dacă vei simţi că sunt grăbit,
Nu te gândi că-s, poate, obosit,
Sânii striviţi vor şti mai mult să spună
De cum se potoleşte o furtună.

Priveşte-mă când ochii ţi-i privesc,
Să-ţi fie clar motivul omenesc,
Înfierbântarea din simţiri să-ţi fie
Îndemn spre mult dorită bucurie.

Îţi lasă încordarea să ţi-o ştiu,
E semn că adevărul este viu,
Tu fă ce-n mod real te defineşte,
Şi fapta, şi trăirea ne uneşte.

Iar când te simţi că poţi urca la cer,
Te poţi lăsa sedusă de mister,
Fiind deja pătrunsă şi cuprinsă
De-a împlinirii flacără aprinsă.

Nici gândul nu-l ţi-l ţine-ncorsetat,
Crezând urmarea fapt deja-ntâmplat,
Lasă-ţi trăită-ntreaga-nseninare,
Să-mi am şi eu deplina împăcare.

Nu te grăbi din pat să te ridici,
Întregii fapte îi suntem complici,
Până în zori avem destulă vreme
De-a risipi măruntele dileme.

Chiar dacă, prin voinţă, ne-am opri,
Ceva, ce noi nu ştim, ne-ar tot porni,
Cu şi mai multă sete şi putere
Vei vrea să guşti esenţa de plăcere.

Aşa că hai acum, de două ori,
Să ne avem, firesc, încrezători,
Din gust să ştii simţirea întru formă
Cu rostul ei de-a fi, real, enormă.

Să-mi spui ce-ţi vrei, ştiind că te ascult,
Oricum ar fi, oricât ar fi de mult,
Chiar de vei vrea să stai îngenunchiată,
Voi şti că vrei, de vis, să fii purtată.

Când va găsi firescul just temei,
Avându-ţi tot, atât cât tot îţi vrei,
În carnea ta am să rământ amprentă
Pe totdeauna, clară, elocventă.

Şi-n veşnicie ne vom şti datori
Acestei taine plină de fiori,
Acestor nopţi în care numai luna
Ştia că mi te-ai dat pe totdeauna.

Demers de dor

Mi-e dor de-aţi spune multe

din cele ce n-am spus,

Gândind că nu e vremea

pentru cuvinte-n plus,

Acum, când eşti departe,

mă doare c-am tăcut,

Şi de atâtea gânduri,

în ele am căzut.

Nu prea mai am cuvinte,

le simt deja confuze,

Vor doar să te găsească,

să poată să se scuze,

Că s-au vândut tăcerii,

că n-au avut putere

Să nu se mai ascundă

sub faldul de durere.

Mă-ncumet să te caut

pe undeva prin cer,

Prin umbre de-ntuneric

şi valuri de mister,

Păşesc prin lumi astrale,

sperând să te găsesc,

Eşti visul ce separă

absurdul de firesc.

Şi-aş vrea găsi o cale

să pot și înţelege

Secretul întâmplării

ce-i mai presus de lege,

Prin taina nemuririi,

iubirii fără moarte,

Să-mi fie desluşită

plecarea ta departe.

Te ştiu având curajul

de-a alerga prin veac,

De-a căuta prin toate,

de-a fi tu însuţi leac,

Mirajul ce-mi dezleagă,

în taină, orice gând,

Şi-mi dă odihnă nopţii

când mai adorm plângând.

Mi-e dor de-a ta privire

ce căuta spre stele

Când îţi lăsai speranţa,

tacit, dorinţei mele,

Şi nu-ţi lăsai cuvântul

strivit între nuanţe,

Punând în rugăciune

reale circumstanţe.

Chemarea-mi e aceeaşi,

speranţele la fel,

În multa-mi aşteptare

acum mă mai înşel,

Când timpul scrie pagini,

eu stau, şi scriu un vers

Mergând spre înainte,

într-un firesc demers.

Rădăcini de timp

Degrabă, timpul prinde rădăcină,
Când ni-l avem voit şi pentru noi,
Neacceptând să vadă o cortină
Ce ţi-ar ascunde-n faldu-i sânii goi.

Conturul fin al trupului aşteaptă,
Părând că doarme, gândul, ce-n motiv,
Îşi are un îndemn, rostit în şoaptă,
Firesc, acutizat, imperativ.

Cum trece vremea, uneori mă arde
Oricare faptă-n care ne grăbim,
Simţind fireşti nemulţumiri bastarde,
De parcă vise vrem să ne zdrobim.

Multe avem, dar unu-i mai fierbinte,
Într-un consens mereu dezrobitor,
Ca eu să-ţi spun că eşti cam prea cuminte,
Iar tu să-mi spui că-ţi prea rămân dator...

Chiar dacă lumea n-o să ne-nţeleagă,
Punându-ne, grăbită, în tipar,
Speranţa doar, de ne-o avem întreagă,
Putem trăi uitaţi de calendar.

Numiţi de toţi ca oameni cu păcate,
De multe ori numiţi în fel şi chip,
Avându-ne, noi ne avem de toate,
Lipsindu-ne castelul de nisip.

Ne duce gândul chiar şi-n indecenţă,
Nu vrea să-i pese mult de un cuvânt,
Preferă clar normala-ți inocenţă
Şi punerea-mi, de sânii tăi, pe jar.

Timpul cu tine-i scurt, nu fac risipă,
A-l risipi e chiar primejdios,
Dă-i tu speranţe că, măcar, o clipă
Se poate şti trecând cu mult folos.

Întâmplări fără risipă

Îţi spun acum că am să vin pe seară,
Şi răzgândirii n-ai să-i vrei un rost,
Iar când va fi luceafărul s-apară
Clar îţi va fi că neştiut ţi-am fost.

Pe coapsă-ţi mâna-mi nu va sta uitată
Simţindu-se cuprinsă de fior,
Când şoapta-ţi îmi va spune "Hai, odată,
Nu te grăbi, e pas hotărâtor!".

Sub bluza albă sânii îşi vor cere,
Dreptul de-a şti al palmelor cuprins
De a-şi primi a gurii mângâiere,
Dorinţei dând motiv de neînvins.

Se va grăbi menirii să se-arate
Pântecu-ţi alb, de dor învălurit,
Sporind speranţe şi simţiri visate,
Dorind grăbirea timpului menit.

Pe când va bate noaptea la fereastră,
Vei vrea deja să n-avem zăboviri,
Să nu ne sărăcim de viaţa noastră,
Mândrindu-ne cu simple-mpotriviri.

Ca nu cumva să crezi că eşti de vină
Când nu va fi nimic să-ţi laşi ascuns,
Lăsate-vei sedusă de lumină,
Uitând de întrebări ce n-au răspuns.

Şi nu vei vrea să ai deloc răbdare,
Sub pieptu-mi sânii ţi-i vei vrea striviţi,
Simţind că omeneasca-mpreunare
Ţi-aduce-n cale paşii rătăciţi.

Ore întregi, cuvintele trunchiate
Cu înţeles deplin, conjunctural,
Vor îndemna să nu lăsăm uitate
Simţirile de rost primordial.

Şi încă iar, o dată, şi-ncă-odată,
Fără a sta cu ochii înspre ceas,
Te vei lăsa la Ceruri înălţată
Punându-ţi deznădejdea în impas.

Sânii-ţi de foc îşi vor găsi odihnă
Simţindu-se seduşi de viitor,
Când, îndemnați de-a vieţii mare tihnă,
Mă vor voi de-a pururi trăitor.

Iar pântecul, uitând orice risipă,
În contra unor gânduri omeneşti,
Îşi va croi menirea într-o clipă
Dându-ţi motiv să ştii de ce trăieşti.

În mreje prins, îmbrăţişat de coapse,
Voi fi scânteie iar, şi iarăşi foc,
Vrăjit de rostul unei mari sinapse,
Lăsându-mă surprins de-al vieţii joc.

Clar îţi va fi şi clar o să-mi tot fie
Simpla idee ce ne-a fost îndemn
Spre faptele cu iz de fantezie,
Ce n-au dezis al clipei rost solemn.