Semnătura de pe manuscris

Ţi-aș scrie poezii direct pe sâni
Şi-n pântec semnătura mi-aş lăsa,
Să te aud cum şoapta ţi-o îngâni
Când nu mă laşi, o clipă, a pleca.

Să fac mereu un drum de-ntors şi dus,
Să pot adâncuri, tainc, explora,
Fiindu-ţi şi stăpân dar şi supus,
Mereu în tine şi în carnea ta.

Cu ritmul, orişicât ar fi schimbat,
Te-ai învăţa mereu a-l repeta,
Voindu-l şi profund şi apăsat
Ca niciodată să nu-l vrei uita.

Şi, pe-ntuneric chiar, aş şti să scriu,
Cu litere, în trupu-ţi dăltuite,
La vremea când zic unii că-i târziu
Idei ce par absurd revizuite.

Descris aşa, nici timpul viitor,
Ca piedică nu s-ar putea lăsa,
Să nu îţi fiu, menit, zămislitor,
Să nu rămân, pe veci, în carnea ta.

Şi sânii-ţi se vor fi un manuscris,
În care, cu nădejde, vei păstra
Eternitatea unui rezonabil vis
Ce l-ai iubit, voind a-l tot avea.

Iar ca urmare, pântecu-ţi rotund,
Vieţii de veci voindu-se-a se da,
Mă va lăsa mereu să mă confund
Cu tot ce va rămâne-n urma mea.

Reala dovadă

Îţi spun, de-atâtea ori că te aştept
Să-mi fii mai mult decât închipuire,
Să-mi fii motiv de drum bătut şi drept,
Să-mi fii, în adevăr, mărturisire.

Nici nu mai ştiu de când mi te-amintesc,
Cum te arăţi la cei ce vor să vadă
Că vii spre împliniri de rost lumesc,
Şi nu că te-am vânat şi îmi eşti pradă.

Pasul ţi-e plin de anii tăi, puţini,
Şi în priviri laşi urme de voinţă,
Când vii şi vii, prin umbre de lumini,
Venirii dând întreaga stăruinţă.

Nici nu mai ştiu de cum îmi este clar,
Când mi te laşi, privirii, goală toată,
Şi mă grăbeşti să nu cred că în dar
Pe tine chiar, te-ai dat, întâia dată.

Sânii-ţi rotunzi sunt puşi mereu pe joc
Când buzele-mi îi prind cu nerăbdare,
Şi însetate când aprinsul foc
Îmi dă motiv de-adâncă cercetare.

Nici nu mai ştiu cum pot să văd real
Pasul ce-mi pare vis ce se repetă,
Vis care iese cumva din normal,
Doar fapta ni-i normală şi concretă.

Chiar când ajung, în umbletu-mi profund
Să fiu motiv de tot în carnea ta,
Mă laşi să ştiu că, pântecu-ţi rotund,
Purta-va-n nemuriri amprenta mea.

Nici nu mai ştiu... Îmi spui că nu mai ştii
De ce te-ai vrut să nu îmi fii departe,
De ce ţi-a fost dorinţă să-mi devii
Aproape, până dincolo de moarte.

Îmi spun de-atâtea ori că drumu-i drept,
Şi anii tăi sunt unica dovadă
Că de atâta vreme te aştept,
Ca dar divin nu omenească pradă.

Cuminte-n pace

În noaptea asta o să facem pace,
Ne vom gândi mai mult la viitor,
Că şi furtuna drum de ducă-şi face
Mutându-se-ntr-un alt, tihnit, decor.

N-am să mă las cuprins de pasiune,
Oricât va fi să simt că eşti de foc,
Chiar de-am s-o fac ca şi diversiune,
Am să-ţi cedez întâiul pas de joc.

Ai să mă vezi că pot să stau cuminte
Oricât va fi şi eu să mă-nfierbânt,
Ştiindu-te dormind fără veştminte
Şi mă atingi voind să-mi dai avânt.

Ceru-i senin, dar vântul tot nu tace,
Focul în sobă vrei să îl aprind,
Şi voia-ţi fac, e ceva care-mi place,
Că dezvelită te voieşti dormind.

Din vis te-aud că îmi şopteşti cuvinte,
Şi înțeleg ceva: profund, domol,
Stele de foc îmi readuc în minte
Că mi-am propus un absolut control.

Nimic nu văd, de parcă-n jur e beznă,
Când între coapse-ţi mâna îmi cobor,
Iar tu cu talpa, îmi aşezi pe gleznă
Îndemnul faptei, tainicul fior.

Pe buze sânii poposesc o clipă,
Când mâna-şi face cale de mijloc,
Şi înţeleg să nu mai fac risipă,
Îţi este dor şi dor îmi e de joc.

Aş fi cuminte, însă-i o prostie,
De-aşa prostie nu pot fi convins,
Eşti nopţii floare albă din câmpie
Şi-ntre petale focul s-a aprins.

Nici n-am motiv să spun că eşti ispită,
Prea ţintuit mă simt de un îndemn
Ce-mi face hotărârea ilicită,
Şi gândul păcii absolut nedemn.

Cu minte sunt, chiar dacă nu cuminte,
În joc mă prinzi, şi chiar îţi dau curaj,
Şi-i parcă iar furtună, sau, mă minte
Mult prea realul faptelor tangaj.

Sânii mă ard, şi-ţi ai pe buze şoapte
Ce mă aruncă, vreau, nu vreau, în vis,
Las la o partea pacea, trec la fapte,
La tine-n pântec intru-n paradis.

Dubiu în vârstă

Ani, câţi am, eu spun, de multe ori,
Printr-un fel de logică primară,
Teamă însă-mi e că mari erori
Prin această spusă fac s-apară.

Cu destule dubii le răspund
Celor ce încearcă să compare
Mersul meu, alert însă profund,
Cu mereu dorinţa de schimbare.

Am tendinţe să mă simt bătrân
Mult mai mult decât o simplă viaţă,
Ziua-n zori, când caut să amân
Mult prea hrăpăreaţa dimineaţă.

În nu ştiu care timp, atunci, mă duc
Şi, printre gânduri care-mi dau năvală,
Acestui biet ce sunt, îi readuc,
Un argument cu sens de verticală.

Mă-ndatorez la tot ce-am învăţat,
Când nu mai am prin lume altă cale,
Când cerului ce pare-ntunecat
Îi dau nuanţe, oarecum, reale.

Şi fapte trec, şi alte fapte vin,
Coincindenţa-mi pare o-ntâmplare
În care argumentul e divin
Iar fapta-şi are formă de tipare.

Şi iar, câți ani mai am, nu pot să ştiu,
Deducţia mă scoate din modele,
Că nici nu pot gândi că-i prea târziu
Să pot urca, cu pas bătut, spre stele.

Sfidez principii şi sfidez păreri,
Sfidez chiar şi dovezi fără greşeală,
Fără să cred în nu ştiu ce puteri,
Ori în ceva tocmit cu socoteală.

Încerc şi eu să mă conving să cred
Că vremea ce-o trăiesc e prima dată,
Şi că se vrea şi ea cu mers biped,
Uitând de altceva, de altădată.

Adun şi scad, şi înmulţesc, şi-mpart,
Şi calculul mă scoate din sărite,
Nici nu mai ştiu de-i ceasul vieţii spart
Sau are mecanismele-nvechite.

Dar nici un calcul nu îmi dă exact,
Rezultă perioade nesfârşite,
În care, judecând în mod abstract,
Încap valori de-a dreptul infinite.

Rămâne doar să spun că sunt bătrân,
Trăind mereu o altă tinereţe,
Şi că de-a pururi un bătrân rămân,
Şi-ntineresc mereu la bătrâneţe.

Cât de bătrân, sau cât de tânăr sunt,
Nu ştiu cum pot să aflu, să se ştie,
Nici cum să am un minim amănunt
Ce-mi poate fi atribuit doar mie...

Portret de viitor

Tu nici nu ştii de câte ori am scris
Privindu-te-ntr-a timpului oglindă,
Ştiind de noaptea-n care-o să ne prindă
Clipa-mplinirii visului prezis.

Venind cu amintiri din viitor,
Nu stau să mă îmbăt cu apă rece,
Chiar neplăcându-mi timpul care trece,
Multe nu-ţi spun şi să-ţi rămân dator.

Te ştiu în sensul cel mai pur lumesc,
Cu tot ceea ce-ţi place ori nu-ţi place,
Cum, altfel simţi, că e firesc a face,
Când nu-i deloc normal să mă grăbesc.

Ştiu sânii cum îşi iau, un cerc, contur
Şi prinderea în palmă abia-şi lasă,
Iar buzele-n zvâcnire mi le-apasă,
Când nu mai pot pornirea să-mi îndur.

Acum ştiu bine, încă te-ndoieşti
De ce-ţi dau veste că se va-ntâmpla,
Că nefiresc ar fi să fie-aşa,
Însă nici tu nu ştii de ce roşeşti.

Încă ţi-s temeri treceri peste prag,
Ţi-au fost şi-ți sunt motiv de cumpănire,
Şi tot nu ştii cum să îţi dai de ştire,
Că rosturi de-mplinire te atrag.

Tu chiar nu ştii... Pe tine te-am descris,
Şi pântecu-ţi ce ştiu cum pune semne
Când vrea, în felul lui, să mă îndemne
A-şi fi motiv de a se şti decis.

Îţi recunosc dorința de mai mult,
Ori de profund, de altfel, de mai bine,
Din cum îţi e venirea înspre mine,
Dacă mă simţi că nu vreau să te-ascult.

Şi nu mă tem când mă voieşti ţinut,
De coapsele-ţi ce-avântul mi-l înfrânge,
În arcuirea ce-mi vibrează-n sânge
Indubitabil pas pe prag bătut.

Iar nopţilor, de nu le vrei sfârşit,
Sânii-ţi se lasă în căuşul mâinii
Cu frăgezimea lor de miez al pâinii,
Simţindu-mă spre fapte iar pornit.

Aşa, fără să ştii, mereu exişti,
Acestui timp şi-n vremuri viitoare,
Oricât această viaţă-i trecătoare,
Şi ochii-mi sunt aşteptători şi trişti.

Dintr-un ştiut, mult prea puțin ştiut,
Îţi spun de tot ce trebuie să fie,
Îţi spun, acum, întâia oară ţie,
Că pas pe prag ne-avem a fi bătut.

Dor de tine și de viață

Prin coridoare reci de amintiri
Grăbit mă trec spre... nu mai ştiu nici unde,
Voind să spun că tu mă tot inspiri
Să vreau, să simt cum pântecu-ţi m-ascunde.

Să simt profundul polului opus,
M-am învăţat avându-te aproape,
Mizând pe adevărul contrapus
Dorinţei unui val fugind spre ape.

Mi-e greu să dorm, puţin mai pot să dorm
Dormind nici timpul parcă nu mai zboară,
Nesomnului se vrea a fi enorm,
Şi-aproape de cu zori, în somn coboară.

Din neputinţa de-a zdrobi un mit,
Cu tine-n gând încep, de dimineaţă,
O zi, la fel de trist, dar nu-s uimit,
Că-mi este dor de tine... şi de viaţă.

Îmi plafonez visarea la puţin,
Ştiind că-mi eşti şi că îţi sunt departe,
Dar greu trăirea pot să mi-o abţin,
Nonsens ar fi să fug în altă parte.

Aş trece văi şi, laolaltă, munţi,
Timp să ne-avem de alt întâia oară,
Să-mi vezi grăbirea, dar să nu renunţi,
Lăsând, al nopţii miez, în frig, afară.

Te ştiu arzând în jar, ca foc mocnit,
Şi tac, spunându-i focului pe nume,
Ca şi reper, prin toate definit,
Drept predestin de dincolo de lume.

Ştiu unde eşti, şi ştiu că am să vin,
Dintr-un motiv de pură întâmplare,
La ceas de aşteptare prea puţin,
Când fi-va viaţa fără de răbdare.

Premoniție de noapte

Eu n-am să-ţi cer, iubito, nici o noapte,
Cât îmi vei da, va fi îndeajuns,
Vom fi şi întrebare şi răspuns,
Vom fi dorinţe puşi mereu pe fapte.

De dimineaţă chiar, sau la amiază,
Când prea puţini putea-vor bănui,
Mă vei voi, voind a-mi dărui
Speranţa că o nouă zi urmează.

Cum fi-va cel mai bine vei alege,
Nu-ţi vor veni idei privind spre ceas,
Voind să ştii cât timp ne-avem rămas,
Apăra-vei sfânta vieţii lege.

Aşa va fi... va trece multă vreme
În care-ai să mă laşi să te privesc
Şi-n consecinţă să mă tot grăbesc,
Lăsând uitării clasice dileme.

Te voi privi grăbindu-ţi dezbrăcarea,
Ori când răbdare n-ai să mai găseşti,
Găsind ca ideale, chiar fireşti,
Normale-ntrebări privind urmarea.

Gândul uitându-l într-o vorbă veche,
Mă vei lăsa să gust din sânii-ţi tari,
Ca, mai târziu, când se vor creşte mari
Să ne numim şi cuplu, şi pereche.

Atunci abia, când podul înspre toamnă,
Ni se va şti sub paşi deja bătuţi,
Tu te vei şti, întreaga noapte, doamnă
Şi pentru toţi, ce fi-vor, ani trecuţi.