Falduri de har

Din har, cu fast, făcut-am sărbătoare,
De parcă s-ar reduce la o zi,
Numai o dată-n an are valoare
Speranța că se poate și trăi.

A fost și poezia-amestecată
În șirul de idei ce dau motiv
De-a se vorbi o dată, altădată,
Cu-același rost, de azi, demonstrativ.

Și-a devenit o zi oficială,
Deși n-aduce nimănui folos,
Punând, cu nonșalanță, la-ndoială
Prefacerea ideii în frumos.

Se vor începe mulți să definească
Ceea ce nu-i nicicând de definit,
Ceea ce-i dat, prin firea omenească,
Să fie înțeles când e citit.

Și-apoi va fi, din nou, răstălmăcită
Puterea unui ins de-a ști trăi
Avându-și muza altfel de ispită,
Prin ea, uitând, că nu va mai muri.

O zi pe an e pusă la-ndemână
Celor ce-și vor un podium și-un drapel
Prin care să și poată să rămână
Un surogat, cu falduri, de model.

Încet, dar sigur, totul se transformă,
În toate vom ajunge-a fi săraci,
Subit, ne vor impune, ca și normă,
Comportament de proști și de buimaci.

Harul e, deci, motiv de sărbătoare,
Globalizâdu-i rostul prin banal,
Eventual privind-o ca valoare,
Într-un context de iz comercial.

Forță de redefinire

Că ești o floare rară am știut,
De când mi-ai pus întâia întrebare,
Însă, e drept, am fost puțin uimit,
Prin așteptarea mea, destul de mare.

Am așteptat, de mult, acest prezent,
De-atâta timp, de peste vieți și moarte,
Credeam deja că-s doar un repetent,
Trăind, cu mult, de adevăr departe.

Nume să-ți dau nu pot, nu mă pricep,
Și nici nu cred că-n mod real există,
Dar tot mai des, și mai ușor, percep,
De ce dorința-i mare și persistă.

Din tot ce clar mi-era până acum
Puține poate vor rămâne clare,
Mi-e greu la un indiciu să rezum
Ieșirea dintr-o lungă așteptare.

Toate devin motive ce urnesc
Multe idei venind din vechea-mi lume
Și parcă-și au un vad copilăresc,
Cu forța lor redefinind cutume.

Elocventa profunzime

E miezul nopții, și te țin în brațe
Simt între palme trupul tău de floare,
Și fantezii stau iar să mă agațe
Când gândul îmi coboară spre picioare.

Și mă cobor să simt, din plin, aroma
Petalelor ce vor să se deschidă,
Redefinind într-una axioma
Că altă cale nu vor să-mi decidă.

Abia îți prind o șoaptă cu urechea,
Prinsă, suav, de-a buzelor mișcare,
Și-mi spui că-n aşternut mă ai perechea
Ce își dorește noaptea cât mai mare.

Tot alintând a coapselor curbură
Pornirile încep să dea năvala
Și prinde profunzime anvergură,
Punând la îndoială verticala.

Înmuguriri de dor nerăbdătoare
Sânii-ți ajung... motiv de neoprire,
Dau firii mele, grabnic doritoare,
De-a-ți fi părtaș în clipa de-mplinire.

Când chipu-ți, sub o umbră de lumină,
Își lasă-ntrevăzută inocența,
Te-arăți și doritoare, și senină,
Extrapolând, cu totul, elocvența.

Iar timpul trece fără de valoare
Când coapele-ți, apăsător simțite,
Descriu curburi de jar ameţitoare,
Și-apoi, zvâcnind, devin prea obosite.

Transformi eternităţile-n secunde
Cu gura ta, alunecând alene
Ca nu cumva, ceva, să-ți pot ascunde
În clipele, firesc, diluviene.

Ajuns așa, să uit, din nou, de noapte,
Ținându-te în brațe-mi ești ispită,
Când sânii-țisimt ca două mere coapte
Și-mi pare clipa mult prea potrivită.

Profunda jertfă

Îmi povesteşti... Şi-ţi ai în minte clipa
Când n-ai mai vrut de mine să te-ascunzi,
Şi m-ai oprit să mai accept risipa,
Jertfindu-ţi vieţii sânii, tari, rotunzi.

Tot mai adânc, în fiinţa ta plăpândă,
Ca într-un basm cu fluturi migratori,
Mă-ntâmpinai şi mă simţeai izbândă,
Împrumutând din curcubeu culori.

Amnezică, te-ai vrut, cândva, o vreme,
Sperând că, prin uitări, n-o să mai ştiu
Că tu, negând mulţimi de teoreme,
Mereu voiai să adormim târziu.

Acum, din când în când, prin vise-ţi ninge
Idei ce n-au motive de contur,
Ai temeri că ispita te-ar învinge,
Sau că absurdul lumii-i prea matur.

Mă porţi în sânge, clipă lângă clipă,
Şi-n profunzimea cărnii ca accent,
În zori de zi, când cerul înfiripă
Al faptei pas, continuu concludent.

Acea secundă, prag al veşniciei,
Ce-ai denumit-o pas întâi de umblet,
Îmi este astăzi muză poeziei,
Şi-n fiecare gând şi colţ de suflet.

Pasul firesc, clădit ca o ispită,
Cu nostalgii şi-amnezice tăceri,
Ni-i astăzi drum de viaţă definită,
Într-un altfel, sfidând, prin rost, căderi.

Uitare de pierdere

Prea mult, iubita mea, te pierzi în gânduri,
De mult prea multe uiti, și chiar de tine,
Ți-ascunzi dorința, printre multe rânduri,
Uiți chiar că viața ție-ți aparține...

În treacăt, despre tine, abia-mi scrii,
Parcă nu știi că vreau să știu mai multe,
Că vreau, mereu, frumoasă să te știi,
Și gândul, gândul vrea să ți-l asculte.

De multe ori mă simt a-ți fi dator,
Prin tot ce-mi e condiția umană,
Prin ceea ce sunt azi, întâmplător,
Ca și motiv vindecător de rană.

De-ai fi aproape... sânii ți-as gusta...
Pe pântec, între coapse, loc mi-aș face,
Și prada bucuriei mi te-aș da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Prea mult, iubita mea, îți lași tristeți
Să-ți fure vremea regăsirii-n vise
Și te-ntristezi când plouă-n dimineți
Ce-ți spun că drumuri multe ai închise.

Însă puțin, atât de mult puțin,
Îți lași, din frâu, a minții preumblare,
Și-ncerci, sperând, paharul cu pelin,
Dându-i un nume, fără rosturi, mare.

Nu prea mai știi, în zori de zi, să crezi,
Că ceața este semn de vreme bună
Și poți visarea nopții s-o păstrezi,
Uitând să-ți spui, tot timpul, că-i minciună.

De-ai fi aproape, visul ți-ai lăsa
Să mă înveți să fiu, hoinar, dibace,
Și prada bucuriei mi te-ai da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Hoție spre mărturie

Te voi fura pe-o margine de noapte
Si vom uita că ne-am știut străini,
Puși, cu speranțe, până-n zori, pe fapte,
Ca să ne fim, iubindu-ne, senini...

În pântec simți un dor în așteptare,
Ce veste-mi dă că-i vremea de-mplinit
Motivele ce fac să fie tare
Gândul că-i timpul tocmai potrivit.

Sânii ți-i ai, măcar o mărturie,
Că nu e chiar nimic întâmplător,
Că, prin destin, un dar îmi vei fi mie,
Și dar voi fi, și pas spre viitor.

Semn peste vieți voi fi, rămas în tine,
Și mă voi ști dorință de a-ți fi,
Un mugur de speranță spre mai bine,
Îndatorat ideii de-a trăi.

Ochii-ți închiși și țipătul din șoapte
Vor fi însemnul clipei de-nceput
Și de strivire-a miezului de noapte
În adevărul pragului trecut.

Strânsoarea coapsei tale mă va face
Să fiu, în mod continuu, hotărât
Pliat întru dorința ta tenace
De-a mă păstra, în tine, zăvorât.

Mi te vei face gând de împlinire,
Când n-ai să vrei odihnei să mă dai,
Cerându-mi să cred, simplu, în iubire,
Cerându-mi, toată noaptea, să mă ai.

Așa vei fi, a mea, și doar a mea
Până în ceas de rostuit soroc,
Când lumea ca și stea ne va vedea,
Și viața ne va fi extrem ad-hoc.

Dor fără oprire

Îmi este dor de tine... Știu... Nu știi,
Nici n-ai motiv să crezi așa idee,
Sunt mulți ce-mi spun că am în cap prostii,
Dar chiar așa... Ești dorul meu, femeie!

De multe ori, parcă te văd, în pat,
Privindu-mi avântatul gând spre fapte,
Și când mă vezi că par a fi-ncurcat,
Mă-ndemni să cred că nu e zi, ci noapte.

Te și aud, când sunt fără curaj,
Că-mi spui să uit de treaba-mi născocită
Și să devin firescul personaj
Ce nu dă faptei sensuri de ispită.

Sânii ți-i simt, porniți mereu pe joc,
Făcându-mă să știu că-mi este sete,
Și nu e nici o cale de mijloc,
Decât să caut apa pe-ndelete.

Mult motivat, mereu căutător,
Va fi să fiu, pornit cu îndârjire,
Cel ce, aflând al viselor izvor,
Să-l gust, să îl golesc, dintr-o sorbire.

Ciudat cumva, s-ar spune că-s altfel,
Mi-e dor de tine, cea de azi nălucă,
Un dor ce este, zi de zi, rebel,
Scornind idei la tine să m-aducă.

N-am leac de dor, nu pot să îl opresc,
Oricât aș vrea să nu îl am în minte,
Nu-l pot nega, e totuși omenesc,
Și-i consecvent, nicicum nu se dezminte.