Amprentă de temei

Dezbracă-te, iubito, hai, încet,
Nu te gândi să ai vreun regret,
Nu te grăbi, avem destulă vreme,
De adevăruri n-ai de ce te teme.

Aşează-te-ntr-al nopţii pat îngust
Şi vino, mai aproape, să te gust,
Să simt strânsoarea coapselor fierbinte,
Ca să-mi doresc să merg tot înainte.

Iar dacă vei simţi că sunt grăbit,
Nu te gândi că-s, poate, obosit,
Sânii striviţi vor şti mai mult să spună
De cum se potoleşte o furtună.

Priveşte-mă când ochii ţi-i privesc,
Să-ţi fie clar motivul omenesc,
Înfierbântarea din simţiri să-ţi fie
Îndemn spre mult dorită bucurie.

Îţi lasă încordarea să ţi-o ştiu,
E semn că adevărul este viu,
Tu fă ce-n mod real te defineşte,
Şi fapta, şi trăirea ne uneşte.

Iar când te simţi că poţi urca la cer,
Te poţi lăsa sedusă de mister,
Fiind deja pătrunsă şi cuprinsă
De-a împlinirii flacără aprinsă.

Nici gândul nu-l ţi-l ţine-ncorsetat,
Crezând urmarea fapt deja-ntâmplat,
Lasă-ţi trăită-ntreaga-nseninare,
Să-mi am şi eu deplina împăcare.

Nu te grăbi din pat să te ridici,
Întregii fapte îi suntem complici,
Până în zori avem destulă vreme
De-a risipi măruntele dileme.

Chiar dacă, prin voinţă, ne-am opri,
Ceva, ce noi nu ştim, ne-ar tot porni,
Cu şi mai multă sete şi putere
Vei vrea să guşti esenţa de plăcere.

Aşa că hai acum, de două ori,
Să ne avem, firesc, încrezători,
Din gust să ştii simţirea întru formă
Cu rostul ei de-a fi, real, enormă.

Să-mi spui ce-ţi vrei, ştiind că te ascult,
Oricum ar fi, oricât ar fi de mult,
Chiar de vei vrea să stai îngenunchiată,
Voi şti că vrei, de vis, să fii purtată.

Când va găsi firescul just temei,
Avându-ţi tot, atât cât tot îţi vrei,
În carnea ta am să rământ amprentă
Pe totdeauna, clară, elocventă.

Şi-n veşnicie ne vom şti datori
Acestei taine plină de fiori,
Acestor nopţi în care numai luna
Ştia că mi te-ai dat pe totdeauna.

Demers de dor

Mi-e dor de-aţi spune multe

din cele ce n-am spus,

Gândind că nu e vremea

pentru cuvinte-n plus,

Acum, când eşti departe,

mă doare c-am tăcut,

Şi de atâtea gânduri,

în ele am căzut.

Nu prea mai am cuvinte,

le simt deja confuze,

Vor doar să te găsească,

să poată să se scuze,

Că s-au vândut tăcerii,

că n-au avut putere

Să nu se mai ascundă

sub faldul de durere.

Mă-ncumet să te caut

pe undeva prin cer,

Prin umbre de-ntuneric

şi valuri de mister,

Păşesc prin lumi astrale,

sperând să te găsesc,

Eşti visul ce separă

absurdul de firesc.

Şi-aş vrea găsi o cale

să pot și înţelege

Secretul întâmplării

ce-i mai presus de lege,

Prin taina nemuririi,

iubirii fără moarte,

Să-mi fie desluşită

plecarea ta departe.

Te ştiu având curajul

de-a alerga prin veac,

De-a căuta prin toate,

de-a fi tu însuţi leac,

Mirajul ce-mi dezleagă,

în taină, orice gând,

Şi-mi dă odihnă nopţii

când mai adorm plângând.

Mi-e dor de-a ta privire

ce căuta spre stele

Când îţi lăsai speranţa,

tacit, dorinţei mele,

Şi nu-ţi lăsai cuvântul

strivit între nuanţe,

Punând în rugăciune

reale circumstanţe.

Chemarea-mi e aceeaşi,

speranţele la fel,

În multa-mi aşteptare

acum mă mai înşel,

Când timpul scrie pagini,

eu stau, şi scriu un vers

Mergând spre înainte,

într-un firesc demers.

Rădăcini de timp

Degrabă, timpul prinde rădăcină,
Când ni-l avem voit şi pentru noi,
Neacceptând să vadă o cortină
Ce ţi-ar ascunde-n faldu-i sânii goi.

Conturul fin al trupului aşteaptă,
Părând că doarme, gândul, ce-n motiv,
Îşi are un îndemn, rostit în şoaptă,
Firesc, acutizat, imperativ.

Cum trece vremea, uneori mă arde
Oricare faptă-n care ne grăbim,
Simţind fireşti nemulţumiri bastarde,
De parcă vise vrem să ne zdrobim.

Multe avem, dar unu-i mai fierbinte,
Într-un consens mereu dezrobitor,
Ca eu să-ţi spun că eşti cam prea cuminte,
Iar tu să-mi spui că-ţi prea rămân dator...

Chiar dacă lumea n-o să ne-nţeleagă,
Punându-ne, grăbită, în tipar,
Speranţa doar, de ne-o avem întreagă,
Putem trăi uitaţi de calendar.

Numiţi de toţi ca oameni cu păcate,
De multe ori numiţi în fel şi chip,
Avându-ne, noi ne avem de toate,
Lipsindu-ne castelul de nisip.

Ne duce gândul chiar şi-n indecenţă,
Nu vrea să-i pese mult de un cuvânt,
Preferă clar normala-ți inocenţă
Şi punerea-mi, de sânii tăi, pe jar.

Timpul cu tine-i scurt, nu fac risipă,
A-l risipi e chiar primejdios,
Dă-i tu speranţe că, măcar, o clipă
Se poate şti trecând cu mult folos.

Întâmplări fără risipă

Îţi spun acum că am să vin pe seară,
Şi răzgândirii n-ai să-i vrei un rost,
Iar când va fi luceafărul s-apară
Clar îţi va fi că neştiut ţi-am fost.

Pe coapsă-ţi mâna-mi nu va sta uitată
Simţindu-se cuprinsă de fior,
Când şoapta-ţi îmi va spune "Hai, odată,
Nu te grăbi, e pas hotărâtor!".

Sub bluza albă sânii îşi vor cere,
Dreptul de-a şti al palmelor cuprins
De a-şi primi a gurii mângâiere,
Dorinţei dând motiv de neînvins.

Se va grăbi menirii să se-arate
Pântecu-ţi alb, de dor învălurit,
Sporind speranţe şi simţiri visate,
Dorind grăbirea timpului menit.

Pe când va bate noaptea la fereastră,
Vei vrea deja să n-avem zăboviri,
Să nu ne sărăcim de viaţa noastră,
Mândrindu-ne cu simple-mpotriviri.

Ca nu cumva să crezi că eşti de vină
Când nu va fi nimic să-ţi laşi ascuns,
Lăsate-vei sedusă de lumină,
Uitând de întrebări ce n-au răspuns.

Şi nu vei vrea să ai deloc răbdare,
Sub pieptu-mi sânii ţi-i vei vrea striviţi,
Simţind că omeneasca-mpreunare
Ţi-aduce-n cale paşii rătăciţi.

Ore întregi, cuvintele trunchiate
Cu înţeles deplin, conjunctural,
Vor îndemna să nu lăsăm uitate
Simţirile de rost primordial.

Şi încă iar, o dată, şi-ncă-odată,
Fără a sta cu ochii înspre ceas,
Te vei lăsa la Ceruri înălţată
Punându-ţi deznădejdea în impas.

Sânii-ţi de foc îşi vor găsi odihnă
Simţindu-se seduşi de viitor,
Când, îndemnați de-a vieţii mare tihnă,
Mă vor voi de-a pururi trăitor.

Iar pântecul, uitând orice risipă,
În contra unor gânduri omeneşti,
Îşi va croi menirea într-o clipă
Dându-ţi motiv să ştii de ce trăieşti.

În mreje prins, îmbrăţişat de coapse,
Voi fi scânteie iar, şi iarăşi foc,
Vrăjit de rostul unei mari sinapse,
Lăsându-mă surprins de-al vieţii joc.

Clar îţi va fi şi clar o să-mi tot fie
Simpla idee ce ne-a fost îndemn
Spre faptele cu iz de fantezie,
Ce n-au dezis al clipei rost solemn.

În plină zi...

În plină zi, când raze de lumină
Ne vor privi, cu mare drag, prin geam,
Mi te vei da, voioasă și senină,
Știind că vrerea-mi este să te am.

N-ai să te vrei altfel, sub nici o formă,
Trupu-ți arzând se va preface-n foc,
Și-așa vei ști dorința mea enormă
De-a fi doar noi, un pat, și-al vieții joc.

Pe coapse mâna-mi se va face clipă
Ce-o vei dori a nu dura prea mult
Numind orice altceva doar risipă
Ce adâncește pântecu-n tumult.

Fără să-ți pese vei lăsa privirea,
Când sânii-ți gurii mele s-or jertfi,
Să mă îndemne pierderii cu firea,
Și drumul căutării-mi vei opri.

De-atunci încolo, multe amănunte
Ne vor afla într-un de-a pururi tot
Împodobind cu stele a ta frunte,
Dându-ți motiv de jertfă sau complot.

Sensuri și fapte infinit de multe,
Te vor descrie ca și mod de-a fi,
Cerându-ți să-ți lași sufletul s-asculte
Că tu ești dar născut a dărui.

Te vei tot vrea în mare ascultare,
Simțindu-mă în tine rămânând,
Denominând a faptelor urmare
Printr-un cuvânt uitat a fi și gând.

Întredeschișii ochi, și-a lor dorință
Fi-vor în fapte rug arzând încins
Ca judecata fără de sentință
Ce nu dă voie cărții la cuprins.

În plină zi, în miez de primăvară,
Te vei renaște dintr-al tău trecut.
Recunoscând ce mult prea grea povară
Ți-ai pus crezând că totul ți-i știut.

Trepte de timp

Pe-o margine de vânt mai stau și-ascult,
Cum stelele se strâng pe lângă lună,
Și povestesc de-al lumilor tumult,
De multe ori uitând să mai apună.

Sub pleoapa nopții, visele se-ascund,
Venind din depărtări ori de aproape,
Și-n mod tacit voit se-ntrepătrund
Cu vremuri care vor să le îngroape.

Între abis și Cerul mult înalt
Timpul se face pas peste o clipă,
Crezându-se mereu un celălalt,
Ce nu-și mai are trecerea în pripă.

Și-ntre Pământ și neguri de abis,
Eternitatea-i clipă ce așteaptă
Multiplul echilibru indecis
Spre a se ști de-i tobogan sau treaptă.

Pe scări de timp, ce par fără sfârșit,
Se lasă frântă inima-n tăcere,
Tot căutând, pe prag de infinit,
Un leac pentru o viață în durere.

Despre iubire

Iubirea n-are timp de amănunte,
Nici vârstă nu își vrea, nicicum, avea,
Și nici nu știe cum să se încrunte
Ci doar trăirii timp destul își vrea.

Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
Nu-i dă motiv de-a nu rămâne mut
De multele-i pretenții se lipseşte,
Lăsându-l să învețe c-a trecut.

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Nici cum fațade poate nuanța,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Ci doar, rapid, s-o poată dezgheța.

Prezentul e un tot, cu anvergură,
Chiar și-n detaliu e un tot firesc,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură,
Redefinind modelul omenesc.

Nu stă să afle oameni după nume,
Nici faptelor un înțeles a da,
Și nici ce spune despre ea o lume
Ci doar, prin tot, pe om a-l înălța.

Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Având o țintă, nicidecum un plan,
Trecând până și dincolo de moarte,
Trădând, subtil, trăirile în van.

Iubirea n-are timp de amănunte,
Și nici nu știe cum să se încrunte,
Trecutul, prin nimic, nu-l ispitește,
De multele-i pretenții se lipseşte,

Ea nu se-ntreabă cât de grea e viața,
Și nici nu-i pasă cât de rece-i gheața,
Prezentul e un tot, cu anvergură,
Și-ntregul, pe deplin, îi e măsură.

Nu stă să afle oameni după nume,
Și nici ce spune despre ea o lume,
Fără s-aleagă, vrea spre mai departe,
Trecând până și dincolo de moarte.