În miez de noapte tot am să te fur,
Chiar dacă n-ai să ştii de ce o fac,
Prea multa aşteptare dă contur
Absurdului în care încă zac.
Clipa să treacă... n-am să pot să-ndur,
Simţindu-te, cu-nflăcărare, leac...
Cum nimeni nu va fi, nicicum, în jur,
N-am să aştept prea mult să te dezbrac.
Mireasă n-ai să-mi fii... E prea puţin,
E doar un gest ce poate fi văzut,
Că nu pot coborî un dar divin
Spre pragul unui minus absolut.
Ar fi prea greu dorinţa să-mi abţin,
Oricât m-aş vrea din drepturi decăzut,
Şi-am să te gust, puţin câte puţin,
Spunându-ţi că, de-atâta timp, te-am vrut.
Vei vrea şi tu, fireşte, să te fur,
Ştiind că adevăru-i maniac
Deşi nu se arată prematur,
Ci doar când, prin urmare, e pe plac.
Îţi vei dori, firesc, fără cusur,
A şti sfinţit acel ad-hoc iatac,
Când zori de zi, cu raze de azur
Mă vor zori în roşu să te-mbrac.
Mi-e hotărârea clară... O menţin,
Şi n-am s-o uit... voi fi, însă, tăcut,
Ca întâmplarea s-o trăim deplin
Uitând de alte, multe, din trecut.
Tăcut voi fi... şi n-am să te previn,
Oricât va fi cu tine să discut,
Dar într-o noapte, când va fi senin,
Ne vom primi al faptelor tribut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu