Nu ai nevoie, vieţii, de-o poveste,
Lasă să fie totul cum a fost,
Cumva surprinzător, deşi anost,
Că vorba-ţi, din greşeală, ţi-a dat veste.
Pe drumul meu, din plină zi, spre seară,
Deja ştiam că-i timpul să ajungi
O clipă ne-mpăcarea să-ţi alungi
Ca să poţi şti ce-i lacrima de ceară.
Şi am ajuns, găsind o aşteptare
Ce se părea a fi fără temei,
Dar şi contrare gânduri şi idei
Puse mereu sub semn de întrebare.
Nici timp n-aveam, nici nu era nevoie
Să nu-ţi arăt că visele-ţi se-ascund
Şi-i vremea de intrare, clar profund,
Acolo unde-ai zice că nu-i voie.
O clipă doar ţi-ai încordat privirea,
Apoi ai înţeles că am intrat
În orizontu-ţi prea neîmpăcat
Cu tot firescul ce ţi-l dă trăirea.
Cerul întreg, în zodie de foc,
Îţi arăta că-n tine coborâse
Miezul de noapte care hotărâse
Să nu se treacă, să mai stea în loc.
Dădeai avânt şi îţi luai avânt,
Asta doreai, vibra întreaga-ţi fiinţă,
Încă duceai războaie în conştiinţă,
Dar te-ncredeai în liberu-mi cuvânt.
Primind dădeai ce dar ştiai că eşti,
Nicicum, la fapte, nu te-ai vrut zgârcită,
Şi chiar când ziua se-arăta grăbită
Vedeam ce vis gândeai să-ţi împlineşti.
Parcă ţi-ai vrea, ce ai trăit, uitat,
Trecută zici că e destulă vreme,
Pui adevărul printre anateme
Deşi îl ştii, de-a pururi, neschimbat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu