Arsuri de torțe

Sânii tăi, arzând ca două torţe,
M-au făcut să nu mă pot opri,
Să-mi găsesc nebănuite forţe
Noaptea-întreagă, până-n zori.

Le simţeam, cu totul, zvârcolirea
Când, doriţi, mi se dădeau, să-i gust,
Şi, în pântec, se zvonea zvâcnirea
Trecerii pe-al vieţi prag îngust.

Ca şi val al mării în furtună
Mă pornisem să m-avânt, în mal,
Clipei dând îndemn să ne repună
Pe-al trăirii vad, sortit, real.

Îmi spunea a coapselor căldură,
Să nu fiu nici leneş, nici grăbit,
Să pun jar pe-a trupului arsură,
Focul să nu-l las prea mult mocnit.

Dar, oricât mă-nţelegeam pe mine,
Nu ştiam ce aş putea să-mi fac,
Mă vroiam trăind cu totu-n tine,
Şi, aşa trăind, să-ţi pot fi leac.

Nu-mi trecea prin gând nici o oprire,
Te simţeam voindu-mă profund,
Să mă readun din risipire
Definind lumescul rol fecund.

N-aveam timp să spun că nu se poate,
Ar fi fost dovada că mă mint,
Amândoi eram făptaşi la toate,
Adevărul clar era succint.

Noaptea ne-a rămas puţin dormită,
Tot în tine mă găseam atras,
Te simțeam fierbinte, dezgolită,
Nu puteam să stau, absurd, retras.

Spre târziu, în plină dimineaţă,
S-au lăsat şi sânii-ţi adormiţi,
Pântecul, trezit, din plin, la viaţă,
I-a convins că-s, şi așa, doriţi.

Ne-au rămas cuvintele puţine,
Ne eram, deja, un singur tot,
Mă ştiai rămas cu totu-n tine,
Morţii-n veşnicie antidot.

Cutezanță de noapte

Lumina lămpii se prelinge,
E miezul nopţii şi-mi doresc,
Când în firescul ei se stinge,
Sânii-ţi arzând să îi găsesc.

Aş vrea o gură de speranţă,
Încredinţat de-al nopţii rost,
Lăsând ştiuta-mi cutezanţă
Să fie vieţii avanpost.

Şi mâna când mi se coboară
Mângâietoare, înspre şold,
Să-ţi amintești că vrea să-ţi ceară
Doar voie pentru-al ei imbold.

Iar când, fireşte hotărâtă,
Bătătoreşte cu avânt,
Drum spre o poartă zăvorâtă,
Ţi-e dat să ştii că nu-s de-nfrânt.

Te lasă, dar, apropiată
Şi-ncearcă ochii să-mi priveşti,
Pe coapse mâna-mi este toată,
Nu-ţi fă motiv să o opreşti.

Spre ceruri ochii ţi-i ridică,
În tine sunt şi regăsesc,
Trăirea vieţii fără frică,
Dusă pe vadul ei firesc.

Opreşte-mă de sunt cu grabă,
Sau du-mă iar la început,
Las la o parte orice treabă,
Al faptei rost e absolut.

Păstrează-mă cât vrei, în tine,
Chiar altă viaţă poţi să-mi dai,
Ştii clar că poți găsite la mine
Cheia la poarta dinspre Rai.

Să n-ai visarea interzisă,
Schimb-o de vrei în fantezii,
Doar lasă uşa larg deschisă
Să scriu pe pragu-i poezii.

Şi dacă versul vrea să tacă
Iar mâna-mi e căuş pe sân,
Să intru, căutând, în joacă
Cât pot ieşirea să-mi amân...

Denominare de drum

Drumul îl merg... e când mai bun ori rău...
Mi-e dor, un dor nebun de trupul tău,
Să te privesc cum stai când mă doreşti,
Cum mă primeşti şi-apoi mă-nebuneşti...

Aş vrea să fiu în tine tot, un tot,
Denominând al darului complot,
Și sânii să ţi-i gust, şi să-i tot gust,
Să-i simt ca vin ce-l beau, găsindu-l must.

Să-mi ştiu odihnă trupu-ţi tresărind,
Când stelele-n înalturi se aprind,
Că-n pântecu-ţi de dor învăpăiat,
Mistereul se voieşte dezlegat.

Iar coapsele, cu tremurul prelung,
Să fie semn c-ajungi şi că ajung,
Pe pragul unui vis perfect real
Denominat mereu accidental.

Şi drumu-i lung, şi-mi pare a fi greu
Când tot aştept şi tot aştept mereu,
Să-ţi las pe sânu-ţi gândul că-s grăbit,
Fiind, de fapte, clar, ademenit.

Ştiindu-te motiv de mare dor,
Venind, din lumea mea, rătăcitor,
M-aş tot lăsa, atât cât vrei, să-ţi fiu,
Atât cum pot să fiu ceea ce ştiu.

Şi îmi e dor, prea dor, de trupul tău,
De nici nu ştiu când drumu-i bun sau rău,
Îi poruncesc să nu mai fie lung,
Măcar la miez de noapte să ajung.

Îndemn spre noapte

Simţindu-mă chemat, mă tot îndemn
Să plec la drum pe urmă de cărare,
În căutarea unicului semn
Al vieţii dusă doar la întâmplare.

Încerc, mereu, să nu ajung târziu,
Să nu se-ntâmple soarele s-apună,
Timp să îţi ai, grăbit să vrei să-ţi fiu,
Trăire de o noapte împreună.

Să fie clar, aşa cum ai să vrei,
La trecerea din ziua înspre noapte,
Că dăm, firesc, speranţelor temei,
Trecând, cu mult curaj, direct la fapte.

Doar eu şi tu... şi cerul înstelat,
Într-o lumina-a lacrimii de lună,
Mărturisind, mult zgâlţâitul pat,
Se va jura că suntem împreună...

Şi am să scriu ce-i dat să fie scris,
Că fi-va-ntâia noapte ca o carte,
Tu fiindu-mi poartă înspre paradis,
Fiindu-ţi eu reper spre mai departe.

O vei citi-o tu... cu patos mult,
Va fi completă, chiar adăugită,
Când şoapta-ţi voi putea să o ascult,
Simţindu-te femeie dăruită!

Şi sânii tăi, în val tresăltător,
Vor fi însemn că-n linişte e marea,
Că ceru-n ochii tăi se vede zbor,
În suflet aducând înseninarea.

Ce-i spus e spus, e zis şi e promis,
Şi toate sunt aşa, firesc, sa fie,
O noapte cu un drum în paradis
Şi-ntoarcere, din ea, cu bucurie.

Mirare cu nerăbdare

Cât de frumoasă eşti... nu îţi mai spun
Şi nu-ţi mai spun că vis mereu îmi eşti,
Să tac puterea toată mi-o adun,
Dar tot aştept s-aud, de tine, veşti!

În aşteptare gândul greu îmi las,
Mi-l chiar oblig să fie răbdător,
Chiar dacă el mi-arată înspre ceas
Spunându-mi că de timp sunt pierzător.

Mi te aduce clipa unui vis
În omeneşti, nerăbdătoare, fapte
Şi tot mai greu mi-e să îţi spun concis
Că zi întreagă mi-e un miez de noapte.

Nu doar când vreau, privirile-mi găsesc
În căutarea ta, mustind dorinţe,
Pline de tot firescul omenesc
Şi de speranţa marii biruințe.

Eu nu-ţi mai spun, dar nici nu ţin ascuns
Că mi te-arăţi când noaptea e senină
Într-un înalt, ce greu e de pătruns,
Cu trupu-ţi îmbrăcat doar de lumină.

Haina-ţi lumească eu o văd cu greu,
De-aceea-ţi spun că eşti aşa frumoasă,
Că, toată goală, eşti în gândul meu,
Şi gândul doar în voia ta se lasă.

Nu prea mă vreau în stare să descriu
De ce te văd a fi ca o minune,
Îmi e de-ajuns să cred într-un târziu
Ce-l vom trăi răpiţi de pasiune.

Departe eşti, însă mi-e greu să tac,
De multe ori rămân ca o mirare,
Cuvinte n-am şi nu ştiu ce să fac,
Că nu mai am, în nici un fel, răbdare.

Semnătura de pe manuscris

Ţi-aș scrie poezii direct pe sâni
Şi-n pântec semnătura mi-aş lăsa,
Să te aud cum şoapta ţi-o îngâni
Când nu mă laşi, o clipă, a pleca.

Să fac mereu un drum de-ntors şi dus,
Să pot adâncuri, tainc, explora,
Fiindu-ţi şi stăpân dar şi supus,
Mereu în tine şi în carnea ta.

Cu ritmul, orişicât ar fi schimbat,
Te-ai învăţa mereu a-l repeta,
Voindu-l şi profund şi apăsat
Ca niciodată să nu-l vrei uita.

Şi, pe-ntuneric chiar, aş şti să scriu,
Cu litere, în trupu-ţi dăltuite,
La vremea când zic unii că-i târziu
Idei ce par absurd revizuite.

Descris aşa, nici timpul viitor,
Ca piedică nu s-ar putea lăsa,
Să nu îţi fiu, menit, zămislitor,
Să nu rămân, pe veci, în carnea ta.

Şi sânii-ţi se vor fi un manuscris,
În care, cu nădejde, vei păstra
Eternitatea unui rezonabil vis
Ce l-ai iubit, voind a-l tot avea.

Iar ca urmare, pântecu-ţi rotund,
Vieţii de veci voindu-se-a se da,
Mă va lăsa mereu să mă confund
Cu tot ce va rămâne-n urma mea.

Reala dovadă

Îţi spun, de-atâtea ori că te aştept
Să-mi fii mai mult decât închipuire,
Să-mi fii motiv de drum bătut şi drept,
Să-mi fii, în adevăr, mărturisire.

Nici nu mai ştiu de când mi te-amintesc,
Cum te arăţi la cei ce vor să vadă
Că vii spre împliniri de rost lumesc,
Şi nu că te-am vânat şi îmi eşti pradă.

Pasul ţi-e plin de anii tăi, puţini,
Şi în priviri laşi urme de voinţă,
Când vii şi vii, prin umbre de lumini,
Venirii dând întreaga stăruinţă.

Nici nu mai ştiu de cum îmi este clar,
Când mi te laşi, privirii, goală toată,
Şi mă grăbeşti să nu cred că în dar
Pe tine chiar, te-ai dat, întâia dată.

Sânii-ţi rotunzi sunt puşi mereu pe joc
Când buzele-mi îi prind cu nerăbdare,
Şi însetate când aprinsul foc
Îmi dă motiv de-adâncă cercetare.

Nici nu mai ştiu cum pot să văd real
Pasul ce-mi pare vis ce se repetă,
Vis care iese cumva din normal,
Doar fapta ni-i normală şi concretă.

Chiar când ajung, în umbletu-mi profund
Să fiu motiv de tot în carnea ta,
Mă laşi să ştiu că, pântecu-ţi rotund,
Purta-va-n nemuriri amprenta mea.

Nici nu mai ştiu... Îmi spui că nu mai ştii
De ce te-ai vrut să nu îmi fii departe,
De ce ţi-a fost dorinţă să-mi devii
Aproape, până dincolo de moarte.

Îmi spun de-atâtea ori că drumu-i drept,
Şi anii tăi sunt unica dovadă
Că de atâta vreme te aştept,
Ca dar divin nu omenească pradă.